tura in Piatra Craiului
Wednesday, March 26th, 2008… dupa cum se programase, tura clubului Reactiv ar fi trebuit sa aiba loc in Fagaras. Insa din motive intemeiate am ales ca pentru un sfarsit de saptamana e mai potrivit ceva mai aproape: Piatra Craiului. Unii din club nu mai fusesera niciodata, in 5-6 ore suntem acolo… destul de multe motive pentru a alege Craiul.
In total ne-am strans vro 15 persoane, o mare parte membri Reactiv, insa si prieteni din alte cluburi.Chestia asta chiar a aratat ca spiritul membrilor clubului Reactiv este unul al prieteniei indiferent de apartenenta fiecaruia… Dar in fine nu in detaliile astea vroiam eu sa intru. Trei masini bine intesate cu oameni si bagajele aferente.
Stabilisem sa plecam vineri 21.03 fiecare in functie de cum scapa de pe la scarbiciu, scoala si alte preocupari… Eu vineri am avut examen ANRE si m-a cam rupt de realitate putin, ca nici bagajul nu mi l-am facut cand trebuia si nici cu somnul nu prea ma mai intalnisem in ultimele zile. In fine dar rezultatul a fost cu brio si toata oboseala disparuse, asa ca subdiviziunea noastra stabileste plecarea la ora 18.00. Binenteles ca din Galati am iesit pe la 18.30… Directia: Zarnesti- Plaiul Foii. Cazarea la fosta cabanuta a lui Roly(nu stiu acum ce nume are exact:).
Drumul destul de aglomerat, cu unele suspansuri rutieristice… Dupa o pauza in Busteni de alimentare cu mici chestii de la NON STOP, tinem direct Plaiul Foii. Pe la 23.20 suntem la pensiune. Cea mai mare parte a grupului, de fapt celelalte doua masini ajunsesera deja si acum baietii sorbeau linistiti o bericica, ca asa se imprieteneste omul 
Cu locurile de cazare, cam la liminta. Noi eram 15, insa gazda ne-a oferit 11 paturi. Oricum eram pregatit cu sac si izopren, dar cand am vazut cat de mari sunt paturile nu ne-am mai facut griji… Seara, cat a mai ramas din ea ca deja intrasem in a doua zi a fost dedicata cantecelor de munte. Binenteles ca de acest lucru nu beneficiem decat cand merge Cristi Nenciu in tura, ca doar el stie sa cante la chitara… Si o face bine Si stie ca mie imi place: “Luna in cascade”.
Cei care nu se cunoscusera au avut prilejul sa se cunoasca si binenteles ca trebuia facut si un plan de bataie pentru a doua zi. Dupa experienta/ echipament si alte criterii eliminatorii grupul s-a impartit in 3: eu si Cristi Dobre aveam in plan sa urcam in Padina lui Calinet si de acolo sa facem creasta Frumoasa, Marian, Ionel si Cosmin spre castelul Craitei iar restu la Curmatura Foii spre crucea Granicerului…
Mi-ar fi mai placut sa stau cu gasca insa oboseala ma rupea si deja era ora 02.00. Asa ca ma retrag la somn, pentru ca a doua zi trebuia sa ma trezesc la 6.00. Din nou la 06.00!!! Fuck!!! Eu unul cu toate ca aveam antrenament la dormit foarte putin noaptea, efectiv simteam o restanta de somn de multeeeee ore. I-am lasat pe baieti sa isi continue cantarile si starea de bine…
Dimineata la ora 6.00 nu prea ma ingramadeam sa ies din pat, insa … trebuia. Cand fac ochi mai bine, in camera de 4 locuri eram 8 insi si in paturi si pe jos, si o caldura de aerul era irespirabil. Primul lucru: deschid fereastra si las sa intre aerul curat de munte. Imi strang cele necesare in rucsac si apoi jos sa ciugulim cate ceva inainte de plecare. Deja e 6.30. Lumea doarme per ansamblu, doar Cosmin isi face aparitia intr-o superba pijama demna de o camera de hotel cu *****. Cosmin e un compliment!!! Sper ca nu te superi, oricum noi dormim asa mai ca la munte… fara accesorii d’astea sensibile. Nu de alta dar ocupa loc in rucsac
Bun, ciugulim ceva si in loc de 7, uite ca ajungem sa plecam la 8 din cabana. Eu si Cristi o luam spre izv. lui Orlowski- Malul Galben, prin padure zapada destul de mica si batuta, in cca. 1 ora suntem la baza pantei si zarim primele capre negre.
Zoomul meu nu face fata pana la ele insa le surprind totusi. Incepem sa urcam pe sufe… fara coltari, insa ar fi necesari. Dar stau mai bine in rucsac…
Inainte sa ajungem la scara de fier zapada devine mai mare si greoaie chiar, destul de incomod de urcat. La scara de fier o bucata de lant este rupta, asa ca pentru coborare trebuie sa punem ceva. Am o bucata de coarda de vro 10m, care data in 2 ne ajunge sa facem o balustrada. Vremea e in continuare destul de posaca si pe deasupra Fagarasilor sunt nori negri, soarele nu isi arata nicidecum fata. Fagarasii.JPGAjungem in firul Padinei lui Calinet si incepem sa urcam, zapada e mare si moale te cam tinePadina lui Calinet vazuta de la scara de metal.JPG. Cristi imi arata crestele din zona, braul Rachitei, creasta Prieteniei, creasta Coarnele Caprei… tinem stanga si incepem sa urcam pe firul secundarurcand pe firul secundar.pe creasta l.c 1.JPG Cristi pe creasta Zapada e maricica. Facem din nou stanga si o luam pe brau spre strunga. Strunga fff ingusta si te ia naiba sa te strecori prin ea, insa am reusit. Intru in prima lungime care e verticala pentru a ajunge in creasta propriu zisa, mainile mi-au inghetat bocna de nu-mi mai simteam degetele, cred ca era si o cauza fiziologica datorita oboselii acumulate in ultima vreme. Pur si simplu simteam ca-mi plesnesc degetele, mi-am schimbat manusile si mi-am pus altele de polar uscate si supramanusi de gore-tex. 
Mi-am revenit si continui urcusul pe creasta. In partea de inceput sunt pitoane, pe creasta nu prea mai pot fi gasite pentru ca e si zapada… merg pana simt o smuncitura, semn ca mai am cativa metri de semicoarda. Incerc sa depistez un loc bun pentru regrupare. Gasesc o lespede dupa care bag o bucla de coarda si PIU ii transmit semnalul lui Cristi. In creasta efectiv vantul bate foarte tare si nu auzi mai nimic, esti intr-un echilibru precar pentru ca vantul bate ba dintr-o parte ba dintr-alta. Simt ca, coarda se slabeste si incep sa filez, cu siguranta PIU-ul lui Cristi s-a pierdut in rafalele de vant. Incet, incet apare si Cristi, il asigur si ii fac cateva fotografii. E totusi frig. Hotaram sa plec cap si in a doua lungime, adevarul ca ma cam luase frigul de cat am stat in regrupare. Pornesc si incerc sa urmez linia crestei, pe unele portiuni e chiar asa oarecum delicat, merg sa zic vro 12-15 m in sus si dau de o fisura ce urca oarecum in stanga si mai sus deasupra ei vad un piton, fisura e faina si urci lejer pe ea, insa se intrerupe brusc la jumatatea peretelui fara prea mari posibilitati de a inainta, e prea spalat.Cu siguranta nu e p’aici…
Stau intr-o mana, agat pioletul in fisura scot un friend si il bag in fisura, il verific si scot expresul de pe ham sa asigur… e ultimul lucru care stiu ca-l faceam. Cazand vedeam ultima asigurare de sub mine si ma gandeam ca am sa ma opresc… N-am mai avut timp sa strig, linistea caderii mi-a fost zduncinata cand m-am lovit de o brana cu piciorul drept si am simtit o durere groaznica la genunchi. Eram constient! Vedeam cum totul se deruleaza la rapid… din nou am simtit ca sunt in gol. Nu ma puteam pozitiona in spatiu. Al doilea impact a fost cu partea stanga a capului direct de perete, atunci am simtit ca, casca mi se muleaza pe cap. Nu mai vedeam nimic, simteam doar ca fata ma doare si ca gata… Oricum simteam caderea, speram sa ma opresc. Insa nu ma opream simteam ca ma lovesc de tot felul de obstacole. Am inceput sa vad iarba si asta mi-a dat certitudinea ca sunt… Nu stiu de ce nu ma opream inca. Am cazut prea mult. La un moment dat m-am oprit pe perete agatat, preluat lent de elongatia corzii care a preluat socul. Cati metri de coarda au trecut prin rahatul ala de dispozitiv de filare??? Ma doare ingrozitor genunchiul si glezna, eram la nivelul regruparii din care plecasem. Mi se parea fantastic si nu intelegeam de ce atat de mult, eu zic fara sa ma dau viteaz dar au fost in jur de 15m fara discutie. Simteam ca ma doare tot corpul, in rucsac aveam aparatul foto, unul din pioleti imi zburase jos … piciorul ma seca si nu puteam sa il misc. Nu am putut decat sa ii zic secundului sa ma lase jos pe o brana la doi pasi de regruparea noastra, nu puteam sa misc piciorul… Singura optiune era sa coboram, dar nu inainte de a recupera echipamentul din traseu. Aveam impresia ca friendul cazuse… Eram bruiat, obosit si realizam ca e cea mai lunga cadere pe care am avut-o pana acum. In acele momente am inteles de ce spunea Lionel Terray: “… pentru a strange din nou viata cu ambele brate”. In momentul ala chiar asa vedeam lucrurile.
Am facut un soi de mansa si Cristi a plecat sa recupereze echipamentul, eu mi-am gasit un loc oarecum comod sa stau cu piciorul intins si sa nu pun greutatea corpului in el, pentru ca abia suporta atingerea… A recuperat buclele si ce mai era in perete si l-am lasat jos in regrupare. Stau si ma intreb daca in acele momente pitonul respectiv ar fi cedat ce s-ar fi intamplat? Cred ca ambii zburam de pe perete… A fost un cumul de inconstienta. Cum sa faci mansa intr-un piton? Care cine stie de cand era acolo? E adevarat ca tinuse cazatura mea, insa acum sa il lasi salam tot in el…
Ma gandeam cu teama la aparatul din rucsac, care era la prima lui utilizare :). Nu puteam cobora direct in jos pentru ca nu aveam cum, nu stiam ce ne ofera peretele, daca avem posibilitati de a mai bate vrun piton pentru a regrupa… o semicoarda de 60 data in doua nu ne ajungea cu siguranta. Asa ca incepem sa descataram ceea ce urcasem. Dat fiind faptul ca scriu acum pe blog inseamna ca a fost cu bine, dar sa nu ma intrebati ce dureri aveam la picior. Simteam cum imi curge sange, insa imi era teama sa desfac suprapantalonul sa ma uit. Cu scrasnete din dinti a trebuit sa parcurg tot traseul, insa nu eram manios pe munte. Era un sentiment ciudat, pentru ca mie imi place Piatra Craiului si incidentul asta avea doar o cauza pur subiectiva. Nu trebuia sa merg sa ma catar, pentru ca ultima perioada a mea a fost de stress si nopti nedormite. Imi pierdusem unul din pioleti si nu era vorba de cele cateva milioane cat face un Aztar ci faptul ca de el ma legau alte amintiri, ture, ascensiuni… Banuiam ca ar fi agatat undeva sau ca o fi ajuns in vale, insa mult prea sus de locul unde vom ajunge noi si sincer nu puteam urca sa-l caut… Poate la primavara.
Din nou in strunga aceea ingusta, cu multe injuraturi trecuta la dus, acum in mintea mea era apogeul injuraturilor, pentru ca nu puteam impinge in dreptul, abia puteam sa-l pun in pamant. Dar … nu stiu daca in general in momente d’astea ajungi sa te purifici ca om insa stancaria aia ce ma inconjura plina de zapada si razele soarelui prea putin prezente azi ma faceau sa ma simt minunat. E o lume a lor, a lucrurilor unice si pure. N-as fi plecat dar sunt prea mizerabil pentru a ramane.
Coborand pe brana spre firul secundar al padinei lui Calinet imi zaresc pioletul si nu-mi vine sa cred. Ma uit in sus si vad peretele culminand cu culmea de unde cazusem… cat de mult era peretele. El a cazul mai mult ca mine Nu m-a umplut bucuria pentru ca regasindu-l mi-am economisit banii ci ca l-am gasit si ca ramane la mine. De el ma leaga ascensiuni de pe alte meleaguri… cred ca suntem de ne despartit. L-am fotografiat in locul regasirii…locul regasirii.JPG
Trebuia sa mergem continuu pentru ca se lasa seara si erau multe zone problematice, iar eu cu piciorul abia ma miscam, insa dat fiind faptul ca era cald nu ajunsesem in faza de a fi incapabil.
De la scara de fier spre Malul Galben si apoi spre cabanuta drumul a fost mai mult un drum am soltacaielii si suspinelor, din cauza coltarilor ma durea glezna care sigur era luxata si asteptam cu nerabdare sa ajung la izvorul lui Orlowski sa-i dau jos… Coborarea dincolo de izvor a fost… nu ca alta data.
Am ajuns la cabanuta, unde baietii care fusesera ziua pe alte trasee acum ne anuntau la telefon ca se dusesera la Plaiul Foii sa se rasfete cu cate o ciorbita de burta… Fain baieti… Eu unul eram murdar, rupt si obosit, efectiv nu mi-am mai dat jos echipamentul de pe mine si toate atarnau pe mine. Binenteles ca nu puteam intra asa in cabanuta unde mai erau si alti baieti din Bucuresti, ca ar fi insemnat ca… M-am oprit afara m-am descotorosit de toate mi-am admirat urmele de pe casca, i-am multumit in gand. Vor ramane acolo Daca n-o aveam… Simteam colantul umed pe interior, insa imi era teama sa desfac totusi pantalonul. Am lasat echipamentul direct in masina si mi-am luat inima in dinti si am intrat in cabana. In primul moment m-a lovit un sentiment pe care nu-l pot descrie nici acum, eu imediat m-am uitat la mine de jos pana sus, eram foarte mizerabil la propriu cel putin pe suprapantalon si cu urme de sfasieturi, bocancii erau plini de noroi, iar podeaua si cabanuta era curata, chestia asta m-a facut sa ma simt prost. Lumea imbracata cu windstoppere, polare, veseli etc.Se uitau la mine ca la urs…
Sa le zic ca geaca e vro 7 mil, suprapantalonul vro3, ca sunt de la mammut, bocancii vro 5 si sa continui??? Nu mi-e genul. Dar asta era, fusese o tura nereusita, un incident neplacut din care am iesit sifonat dar satisfacut ca totusi eram. Nu-mi petrecusem ziua la jucat carti in cabana si baut beri… am gustat placerea de a fi la munte dintr-un loc mult mai frumos si salbatic decat cel din fata unei cani cu vin fiert si povesti despre munte. M-am descaltat de bocanci i-am bagat intr-o sacosa si m-am dus in camera in sosete. Am coborat la baie sa ma curat/ spal/ schimb… Bineteles ca echilibrul nu era acum nici pe departe punctul meu forte si faptul ca tipam de unul singur cred ca punea semne de intrebare celor care mai intrau la buda. Dar sper ca si-au dat seama si m-au inteles.
Si uite asa pana sa vina trupa, eu eram deja fresh, frumos mirositor si bine imbracat ca nu faceam nota discordanta. Numai bine ca a venit si Dana si mi-apus un bandaj la picior pentru ca sub rotula aveam o gaura si tot curgea sange… Am beneficiat de serviciu medical de specialitate asa ca nu ramane decat sa-mi iau batul telescopic si sa sontorogesc prin cabanunta. Binenteles ca nu am specificat nik de foame, ca doar mancasem doar dimineata si pe traseu un mic baton de musli de la Cristi, asa ca foamea nici macar nu mai exista, cred ca murise :)))
Mici explicatii pentru starea mea, dar era ok. Bine ca a fost doar atat. Insa in minte mi se derulau multe intrebari, neintelesuri, superficialitati/ incredere… complex.
Sa vina Babanu!!! Pai dat fiind faptul ca mi-am luat examenul de autorizare ANRE gradul 2A-2B, motivul stresului si noptilor nedormite a ultimei perioade… Am cinstit cu baietii un pahar de Babanu.
In seara asta mi s-a parut ca lumea nu are acelasi chef de stat la povesti si cantece, pe semne ca e obosita dupa ziua de azi. Dar printre un paharel si o gustare fiecare si-a povestit parcursul, unii au fost la Craita si altii la ref. Spirlea. Oricum dat fiind faptul ca in tura asta au mers cativa care nu au mai fost la munte asa in adevaratul sens al cuvantului, m-am bucurat sa aflu ca au mers totusi pe munte si ca au facut fotografii… Imi pare rau de exemplul pe care l-am dat eu, insa e o realitate si se poate intampla oricui, oricand. Am stat la povesti, era cald si binenteles ca te ia si somnul Si am plecat si eu la culcare, uitandu-mi telefoanele pe masa… Noaptea din cauza piciorului n-am prea dormit, pentru ca imi era teama ca o sa ma loveasca cel de langa mine peste genunchi si cred ca instantaneu m-as fi urcat pe pereti…
Duminica, am zis ca mergem in Cheile Rasnoavei. Binenteles ca de acasa plecasem cu gandul ca am sa fac ceva. Macar Via Ferrata… :)) dar in situatia de fata, abia m-am putut extrage din masina si sa ma tarai atarnat de batul telescopic… mila tuturor. Vedeti asa patesc cei ce nu sunt cuminti !!!!
Unii vroiau sa vada instalatia de bungie jumping. Si eu sunt amator la vara, daca imi mai raman 100 de Euro dupa ce ma intorc din Alpi. Eu n-am fost pe Via Ferrata, insa a fost echipamentul meu :)) Oricum eu sper ca or sa posteze pe site si altii vro impresie din tura asta… Eu am facut fotografii… sau poze?? Cine naiba stie. oricum sunt multumit de Fuji meu. Le-am tras dea cadre… binenteles lucrand numai Manual, adica pe reglari manuale.
Frumos si atmosfera destinsa alaturi de prieteni insa pe mine ma durea si nu puteam fi intre ei. Ma ingrijora ca genunchiul era foarte umflat si ma gandeam ca am vro fractura ceva sau pe la rotula… Dar imi iau eu revansa next time:))
Drumul inapoi??? Niciodata, decat cu ocazii speciale il povestesc…
… keep walking.
more photos
