Catalin Onceanu

Mirajul unei aventuri

fiecare ora petrecuta acolo ar putea fi povestita in alte cateva ore.

As incepe prin a spune ca acesta expeditie a fost pentru mine o oportunitate, pe de o parte de a merge in Cordillera Blanca iar pe de alta parte de a incerca un 6000. Porneam la drum cu un handicap care nu mi-a dat pace un an de zile(anul trecut ratasem ascensiunea pe Elbrus 5642m), acest lucru ma punea pe ganduri si ma intrebam daca am sa fac fata pe un 6000m.

Pot spune ca de multe ori m-am gandit la faptul ca abandonul este ultima optiune, dar totusi exista. Cand am plecat din Camp 1, 5300m. spre Camp 2, 6000m. pe Huascaran, am stiut ca nu vom reusi, ne-am grabit, pe langa faptul ca nu eram aclimatizat eram foarte suparat deoarece am constientizat ca nu voi putea, niciodata nu ma voi putea impaca cu gandul ca am fost acolo si am ratat.

Ma bucur ca finalul expeditiei noastre a fost unul cu succes. Reusita pe Tocllaraju ne-a facut sa ne recapatam increderea in noi, ma bucur ca alaturi de Cristi Dobre si Radu Olarescu am pus piciorul pe acest varf, ma bucur ca dupa un debut cu stangul am avut un final care ne-a dat ocazia sa privim altfel lucrurile. Mi-a parut rau privind ultimul apus in Cordillera Blanca, am privit acest final ca pe o ultima data cand ma aflam in acesti munti spectaculosi. Nu cred ca voi mai avea oportunitatea de a ajunge aici si de aceea: multumesc sponsorilor si celor care au avut incredere in mine si m-au sprijinit. A fost o actiune gandita si coordonata de noi cei care eram si participanti, toate lucrurile bune si rele le-am simtit singuri pe pielea noastra, a fost o experienta, ceva comercial ar fi fost prea banal si lipsit de „piper”.

Am plecat pe 8.07 spre Peru, dupa 16 ore de zbor am ajuns in Lima, primul contact l-am avut noaptea si nu puteam sa realizez ceva. Oricum am zis de la inceput ca merg in Peru pentru a vedea ceea ce reprezinta Peru si nicidecum nu vroiam sa vad McDonald’s-uri sau alte occidentarii, nu mergeam acolo pentru a face comparatie intre civilizatii, ci mergeam pentru a urca pe munte, sa am contact cu modul lor de viata, sa vad ceea ce multi abia viseaza.

A doua zi plecam spre Huaraz, in autogara suntem avertizati de un politist de faptul ca in Peru rata infractionalitatii este foarte mare si sa avem grija, vorba aia: “e mai bine sa previi decat sa tratezi”.

Pana in Huaraz se fac cam 8 ore de mers cu autocarul care costa 250.000lei, ca distanta intre Lima si Huaraz sunt 520 Km.

In Huaraz aveam o rezervare la Steel Guest House dar era cam piparat la pret 10 dolari/noapte/pers si ni se parea cam mult, dar cand am ajuns in autogara din Huaraz am intalnit un ghid de la o agentie care ne-a recomandat hostalul Imperio, cu doar 300.000lei/ noapte camera cu 2 paturi, baie in camera, apa calda si poate cel mai misto era ca de la noi din balcon aveai o belvedere numai spre varfuri de peste 5000m. care inconjurau orasul printre care culmina Huascaran-ul.

Tura de aclimatizare am facut-o pe varful Pastoruri 5240m. cu acesta ocazie putand vedea si renumita planta gigant Puya Raimondy.

Am plecat din Huaraz cu planurile facute pentru varful nordic, totusi vremea era in continuare proasta si nimeni nu putea sa ne dea o prognoza, totul era ca la ruleta, insa trebuia sa continuam. Chestia asta cu rutele poate fi explicata facand o comparatie cu poezia Noapte de Decemvrie, alesesem ruta umbroasa si ferita de primejdii, dar veti afla cat de ferita a fost, calea noastra in continuare.

Ascensiunea pe Huascaran a decurs in felul urmator:

Din Huaraz 3090m am luat un taxi privat pana in satul Musho 3150m, de unde am inchiriat 3 magari si un „arrieros”(conducatorul magarilor) pentru a cara cei 4 saci de echipament comun pana in tabara de baza 4200m. Am facut traseul in 4 ore cu toate ca statisticile spuneau 5-6 ore, oricum faptul ca am urcat cu bagajul individual in spate si-a facut cunoscut efectul (cel putin asupra mea). In tabara de baza(B.C) mai erau si alte expeditii, de fapt chestii comerciale cu bucatari, porteri, paznic etc. Ne-am montat cele 2 corturi ale noastre si am tabarat pe mancare, privelistea din Base Camp este extraordinara, mai ales la apus si noaptea, cand in vale se zaresc zeci de luminite si poti distinge asezarile(parca eram in fata refugiului Costila noaptea si priveam valea Prahovei, binenteles pastrand proportiile) . A doua zi plecam intr-o tura de aclimatizare pana in tabara de la morena(ABC) dar nu cu mana goala ci cu o parte din bagajul comun pentru a ne usura munca urmatoarea zi cand urma sa mutam tabara. Aflasem ca in apropierea taberei de la morena sau cum se mai zice Advanced Base Camp(ABC), este un refugiu si ne gandeam sa lasam acolo bagajul peste noapte. Acest refugiu este ceva mai mult decat orice cabana din Romania, a fost construit de peruani la initiativa unor italieni veniti in zona sa ajute populatia bastinasa, este un exemplu de etica si munca in slujba muntelui, construit la altitudinea de 4670m. in mai putin de 6 luni, toate materialele au fost carate cu spatele, Olli administratorul (un italian de origine germana care face munca voluntara in Peru), a avut amabilitatea de a ne arata refugiul, vreau sa zic ca la un moment imi era oarecum mila sa mai calc prin acea curatenie. La acest refugiu poti lasa in magazie orice bagaj fara a plati ceva, si noi am lasat 2 saci de echipament si mancare pe care urma sa ii luam, la intoarcere. Refugiul este dotat cu telefon, dusuri, iluminat, se poate servi masa si nu mai zic ca aici poti afla cam tot ceea ce este pe Huascaran, vremea, rutele, cine a urcat cine a ratat etc si nu in ultimul rand tot aici citind placutele comemorative ale celor ce si-au gasit vesnicul sfarsit in zapezile vesnice, constientizezi ca intre a fi si a nu mai fi nu este decat un: „pas peste o crevasa”, atunci cand ratacind printre labirinturile de crevase, mereu deasupra cu zeci de seracuri.

Incepand cu Camp 1, 5300m incepe cam ceea ce am putea numi un adevarat peisaj andinistic(in Anzi, alpinismul este numit andinism), crevase, pereti de gheata, seracuri, pereti care par inaccesibili, continuu maturati de caderi de gheata sau zapada.

Modul nostru de abordare al ascensiunii era simplu: ne-am carat singuri bagajele intre tabere nu am apelat la spijinul porterilor, nu am avut ghid, cam cum s-ar putea numi: o expeditie tipic romaneasca (acest lucru datorandu-se faptului ca financiar vorbind abia existam).

Ca sa fac o paranteza as spune ca unul din impedimentele pentru care nivelul alpinismului romanesc se afla unde se afla este datorat aspectului financiar, abia ne putem permite sa iesim din tara o data pe an si asta cat mai aproape, nu mai vorbesc de faptul ca si pentru a pune la punct logistica unei expeditii se fac eforturi intense. Sponsori?? Pai atata timp cat nu exista facilitati fiscale adio bani pentru asa ceva. A mai sunt acei oameni care in tinerete au suferit de acest microb: alpinismul si care mai cred in nebunia unor tineri si sustin financiar asa ceva.

Majoritatea expeditiilor din zona se fac de tip comercial, astfel probabilitatea reusitei creste, totusi si in aceste cazuri au fost esecuri.

Pana in ABC am mers cu niste mexicani, care abordau acelasi principiu ca si noi, posibil tot din cauza lipsei de bani. Ei insa s-au intors din ABC. Noi ne-am continuat drumul spre Camp 1, 5300m. Morena ghetarului este foarte mare, am mers numai pe bolovani imensi de granit, ba mai pui la socoteala ca in dimineata care am plecat din tabara 15.07. a si nins vro’ 5-10 cm. Si tinete bine pe bolovanii de granit in bocancii de plastic, faceam precum mata, nu zic ca dezechilibrandu-ma, am tras si o tranta de mi se invinetise soldul. Cand am ajuns la ghetar am zis: Amin. Cand am ajuns in Camp 1, eu unul incepeam sa resimt altitudinea si poate ca ar fi bine de stiut ca mie EDERENUL(un medicament pentru raul de altitudine), mi-a provocat o stare de greata din cauza caruia a trebuit sa ma fortez sa vomit si apoi sa ma simt mai bine. Aveam in plan sa mai stam o zi aici in Camp1 dar fiindca vremea era imprevizibila si doar dimineata erau cateva ore de vreme buna, am hotarat ca a doua zi sa plecam spre Camp 2. Ne grabeam, stiam lucrul acesta si nu era bine, dar era un compromis pentru a tine echipa unita, noi patru formam un tot si o rupere intre noi ar fi insemnat un dezechilibru psihologic inainte de toate.

Urcusul dintre Camp 1, 5300m. si Camp 2, 6000m. se desfasoara printr-un labirint de crevase, pe care trebuie sa le sari sau ocolesti asa numita zona- Garganta, cand soarele este prea puternic din peretii de gheata se desprind bucati care scot zgomote ce nu fac altceva decat sa te inspaimante, te gandesti ca podurile de gheata pot ceda, acest lucru te face sa strangi mai bine pioletii in maini si atentia se iuteste, dar inaintarea e din ce in ce mai domoala. Oprirea la trecerea unui pasaj care necesita o atentie mai deosebita este un bun prilej pentru ca sa iti mai tragi sufletul putin. Soarele la amiaza arde creand impresia ca te afli intr-o lentila concava si ca soarele te arde numai pe tine, daca nu arde soarele, atunci alice de gheata iti brazdeaza fata. Multi se intreaba:

„De ce trebuie neaparat sa faceti asta? Nu puteti sta acasa linistiti, sa va vedeti de familie, viata etc?”

Este adevarat: „…ce bine este acasa !” Dar daca ar fi fost posibil ca cineva sa ne urmareasca in acel moment sigur si-ar fi dorit sa fie acolo.

Andre Theuriet justifica acesta intrebare astfel:

„Vointa este unul din cele mai pretioase daruri ale muntelui. El ne obisnuieste sa luptam impotriva greutatilor materiale ale vietii si ne invata ca numai efortul, singur, da sens existentei noastre.”

Pana acum acest citat este singura justificare a mea fata de mine, de parinti si propriul meu buzunar. Si merge.

Coco Galescu spunea ca alpinismul pentru el este un mod de viata, acest lucru cred ca este valabil si pentru altii, insa ceea ce pot eu spune este ca alpinismul reprezinta o satisfactie pentru tine insuti, un alt mod de a infrunta si de a vedea viata.

Ascensiunea din Camp 1 pana in Camp 2, a durat aproximativ 8.30 ore, lunga si obositoare. Am ajuns sleiti am avut puterea doar de a intinde cortul si de a ciuguli ceva(nu as putea spune ca am mancat). Totusi ma simteam slabit si in sinea mea realizam ca m-am grabit. Aceeasi intrebare ma chinuia tot timpul: „De ce a trebuit sa ne grabim?” Cu cat stateam mai mult timp cu atat ma simteam mai rau si asta deoarece nu aveam pofta de mancare, nu ma puteam hidrata deoarece MSR-ul lui Radu nu a vrut sa fie solidar, ne-a jucat feste.

Por favor, senor puede usted darme un poco te agua? … cuanto es? – era fraza cu care ne adresam porterilor unei expeditii japoneze, cerandu-le apa la 6000m. deasupra nivelului imparatiei apelor. Si spre surprinderea mea am primit, fara a plati. Intr-o lume de gheata, in care se vorbesc mai multe limbi, primim putina apa calduta, e ceva ce ramane adanc intiparit in minte si nu poti uita asa ajutor. Niste oameni pe care nici nu ii cunosti iti ofera picatura necesara de apa, acolo la limita imposibilului.

Pe 17.07 la ora 2 AM urma sa ne trezim si sa plecam spre Huascaran Nord, Cristi Boczar ne anuntase ca nu va urca deoarece se simtea rau, urma sa plecam 3, toata ziua am dormit (daca se poate numi somn, reprize de cate 2-3 ore de atipit) si am incercat sa mananc. La ora 2 cand ne-am trezit, eu am decis ca e mai bine sa nu plec, nu ma simtem prea bine, asa ca prin urmare a mai ramas sa plece spre varf Radu si Cristi Dobre. Mi-am continuat asa zisul somn, m-am trezit pe la 8 cand s-au intors. Auzindu-le vocile realizam ca au sosit, dar totusi era prea devreme, mi-am dat seama ca nu urcasera. Acest lucru aveau sa-l confirme si ei. Au dat peste o portiune de gheata (mai bine zis firm) si nu au avut ancore(asta deoarece nimeni nu ne-a zis ca avem nevoie, nu ar fi o scuza dar unii chiar ne-au zis ca sunt inutile). In doua ore strangem totul si o luam la vale. Este bine ca sa nu cobori prin Garganta in jurul pranzului, asta deoarece totul abia sta, putin soare mai trebuie. Am zis ca nu e bine, dar asta nu inseamna ca asa am si facut, am luat-o la vale, cu inima cat un purice, un singur pod de gheata s-a rupt si chiar cu mine cel mai suplu si usurel, in rest totul a fost bine. Asta nu insemana ca nu am vazut si o avalansa, pe altele doar le-am auzit. Seara avea sa ne gasesca la refugiul Huascaran.

Ce am facut la coborarea pe morena?

Pai simplu am mai tras un set de trante de ne-am facut fundurile tabacite. Am coborat imensitatea aia de morena, care pe unde am vrut, raspanditi printre bolovani de nu ne mai zaream, fiecare incercand sa-si croiasca un drum cat mai facil spre refugiu.

Am optat sa dormim la refugiu deoarece eram satui de chin, beam apa continuu, buzele ne erau arse de soare de abia puteam manca. Doamne ce senzatie iti poate da un dus la 4670m si asta cu doar 3 $. O noapte de cazare 10 $. Am dormit fara suspine, la un moment dat in toiul noptii a trebuit sa incep sa ma las la tricou si la … colanti, ca era o caldura, nu mai zic ca aveam termosurile la cap ca sa ne hidratam si noaptea. A doua zi avea sa ne gasim intr-un impas, la urcare aduseseram bagajul in 2 etape, acum insa am fi vrut sa coboram direct in BC si de aici sa coboram in aceeasi zi in satul Musho. Problema este ca socoteala noastra nu se potrivea, aveam 2 saci tapeni de echipament, ne era imposibil sa luam si bagajul nostru individual si acesti 2 saci, asa ca apelam la niste peruani cu care ne imprietenisem, unul era Marcos Broncano(nu pot trece cu vederea acest nume, un nume greu printre cei din breasla, avea sa ne mai intalnim cu el si chiar sa ne cunoastem foarte bine cu el), iar celalalt Augustino Morales in schimbul a 15 $ ne-au luat aproape cei 2 saci. Ziua avea sa ne mai rezerve o surprinza, cand am ajuns in BC si nu mai soseau magarii si arrierosul nostru, dupa ce am asteptat o ora ne luam inima in dinti si incepem sa bagam cei 2 saci pe la fiecare, care cum si pe unde, ajunsesem sa duc o semicoarda in gat (la intoarcerea in Lima acesta semicoarda „s-a indragostit de un peruan si a fugit cu acesta”, adica am ramas fara ea). Si incet incet o luam la vale, pe la mijlocul drumului ne intalnim cu magarii si rasuflam usurati pana in sat. Din sat am luat un taxi cu care am negociat singuri si am facut o reducere de mai mult de 50% adica simplu, daca la dus am platit 45$(apelasem la o agentie) la intoarcere am da numai 20$.

Chiar daca reintoarcerea in Huaraz era privita cu multa bucurie de noi toti, in sinea lui cred ca fiecare dintre noi avea un gust amar, nici macar mancarea buna si berea servita la restaurant nu au putut schimba acest gust. Un prim obiectiv esuase, pentru noi era o experienta, nu era o pierdere dar problematic era ca nu urcasem. Vremea rea si ninsorile abundente din acest sezon dadeau mari batai de cap celor veniti in Cordillera Blanca, ne mai intalneam pe la magazine de echipament cu fel de fel de alpinisti proveniti din mai toate colturile lumii si ne consultam, peste tot vremea era data peste cap.

Al doilea nostru obiectiv era varful Artesonraju 6025m. un D veritabil, care ne fermecase cu profilul fetei sale S-Estice, dar sfatul ghizilor era simlu si crud: In tabara de baza de pe Artesonraju toata lumea asteapta sa nu mai ninga si sa se aseze zapada. Noi nu aveam la dispozitie decat 6 zile si din acesta cauza nu ne permiteam sa ratam. Intr-un final am decis ca daca e sa renuntam la Artesonraju, trebuie sa alegem un alt varf la fel de dificil si cam cu aceeasi aliura, ghizii ne sfatuisera sa alegem Tocllaraju 6034m. In acest sezon nu fusese urcat tot din cauza vremii insa semnalele venite din BC Ishinca indicau ca in curand vremea se va face buna si va fi posibil realizarea ascensiunii.

Zis si facut, ne procuram hrana necesara si mult mai consistenta. In Huaraz totusi e problematic cu procurarea alimentelor pentru o ascensiune, gasesti in mare parte cam tot ceea ce vrei insa totusi sunt altfel decat la noi si acest lucru nu face decat sa iti induca senzatia de respingere.

Si pentru a nu avea probleme cu caratul ne angajam un porter: Luis Morales, frate lui Augustino cu care ne imprietenisem la refugiul Huascaran. Am plecat din Huaraz cu un microbuz spre Pashpa, un satuc cocotat unde si-a intarcat dracu copchii si zic asta deoarece am mers pe marginea unor prapastii de stateai numai cu sufletul la gura (cel putin eu), pe fereastra nici gand sa te uiti.

Din Pashpa am luat 3 catari pana in BC Ishinca, drumul serpuind printre lanuri de grau si terenuri cultivate cu papas (cartofi), de la marginea carora se ridica piscuri semete de peste 5500m. e ceva ce e greu de imaginat o lume de basm care nu face decat sa te uimesca. Ajungem si in BC Ishinca, unde pe un platou imens la altitudinea de 4200 sunt o sumedenie de corturi. De aici a doua zi urma sa plecam spre High Camp 5300m. Seara mergem in refugiul Ishinca(acest refugiu este construit tot din initiativa voluntarilor italieni, la fel ca si cel de pe Huascaran ) pentru a ne interesa de cum merg lucrurile, vremea. Acolo aflam de la niste austrieci, ca pana acum nu a mai urcat nimeni si cu doua zile in urma urcase o expeditie avandu-l ca ghid pe Marcos Broncano, acestia urmau sa coboare in acea seara din High Camp. I-am asteptat si noi sa vina pe cei ce urcasera pentru a sta de vorba cu ei, Marcos ne-a spus ca vremea o sa fie buna urmatoarele zile si ca nu vom avea probleme.

A doua zi cu sulite si trambite plecam spre High Camp, un urcus destul de direct dar mai bine asa decat ocolisuri, am ajuns in platoul de la 5200m unde porterul ne indica ca aici ar fi locul taberei, cu toate ca nu era asa am acceptat sa punem tabara acolo gandindu-ne ca saracul porter este obosit, austriecii cu care ne imprietenisem la refugiu isi pusesera tabara mult mai jos sub platou ca sa fie feriti de vant. Am optat sa urcam cat mai sus deoarece ne simteam bine as fi putut pune ca, chiar excelent, eram aclimatizati. La noapte urma sa plecam spre varf.

La ora 2 ne trezim si pe la 3.30 plecam spre varf, echipele erau in felul urmator: Catalin Onceanu si Cristi Boczar, Radu Olarescu si Cristi Dobre. Afara era destul de frig si vantul batea destul de aprig, totusi era bine ca era senin. Traseul ales de noi era creasta N-Vestica, grad de dificultate AD/D. Creasta propriu-zisa porneste mult mai sus cam dupa vro 3 ore de mers, dupa ce treci de niste rupturi de panta cu ajutorul unei scari de aluminiu, pe care ca sa o urci trebuie sa dai proba de echilibristica deoarece acesta scara este ancorata sus dar partea de jos nu se sprijina de nimic, plus ca peretele este surplombant, iesirea de pe scara este iarasi destul de riscanta deoarce trebuie sa te prinzi cu pioletii de buza peretelui si sa iesi, totusi nu acest pasaj da gradul rutei AD/D ci partea finala a rutei, unde trebuie sa escaladezi un perete de firm unde folosesti vro 4 ancore. La urcarea propriu-zisa pe cresta suntem intampinati de rafale puternice de vant cu gheata. Eu si Cristi Boczar ramanem ultima echipa deoarece Cristi nu se simte bine sa hotaram ca eu sa continui singur si sa ii ajung pe ceilalti, ii las termosul cu ceai, pentru ca Cristi trebuie sa ne astepte pe noi ca sa poata cobora, iar vantul batea naprasnic. Plec si ii ajung pe ceilalti la peretele final, acest perete la baza este flancat de o crevasa pe care trebuie sa o sari pentru a putea urca pe perete, acest perete are cam 60m si o inclinatie a pantei de 70 grade. Nu pune probleme daca se abordeaza cu 2 pioleti, ca asigurari se folosesc doar ancore de firm cam 4 buc. Finalul, este pe o creasta care duce pana pe varf , varful este un mic platou format de fapt de o cornisa.

Am ajuns pe varf in jurul orei 12.00(11.50), dupa cca. 8.30 ore.

Lionel Terray spunea ca: „Fericirea sta mai mult in dorinta decat in realizarea ei” Si asa am simtit si eu, am fost mandru ca am putut urca dupa un esec, ca am urcat alaturi de Cristi Dobre si Radu Olarescu, mi-a parut rau ca nu am fost toti 4, dar cred ca pe varf au fost odata cu noi, toti cei dragi noua. Am scris numele celor dragi, sponsorilor acolo sus in gheata de pe varf. Reusita acestei ascensiuni a fost pentru noi mai mult o recastigare a increderii in propriile fortele, cel putin pentru mine care am plecat de acasa sa urc un 6 miar, doar asa mai avand curajul de a ma gandi mai departe. Acum aceasta dorinta se realizase, bucuria reusitei facea sa ma simt minunat, pur si simplu descoperisem ca ma simt excelent ca sunt aclimatizat, ca abia acum eram cu adevarat aclimatizat si ca de acum in colo trebuia sa realizam ascensiuni.

Coborarea de pe varf se face printr-un rapel lung de 60m., noi ne avand semicorzi de 60m. a trebuit sa descataram cativa metri. Am luat-o la vale pe acelasi traseu, balaurind printre crevase imense, savurand din plin reusita, pur si simplu nu mai simteam oboseala, doar soarele ne ardea neiertator de tare. Incluzand primul rapel de pe varf, la coborare se fac 2 rapeluri, mersul in coarda este doar o optiune a alpinistilor. Am ajuns in tabara de la 5200m. unde l-am gasit pe Luis porterul nostru care ne astepta, am avut doar puterea de a ma baga in cort si de a ma aseza, pana au venit si restul am stat tolanit in cort. Toata ziua mancaseram doar cateva bucatele de ciocolata, dar parca nici atunci dupa o zi de haladuit nu imi era foame, doar sete, buzele-mi erau arse de soare si zbarcite ca pamantul exfoliat in perioadele de seceta. Dupa ce au venit si baietii ne-am pus pe facut o supa si cu asta am incheiat ziua, gandindu-ne ca a doua zi urma sa coboram in BC si acolo va fi apa din belsug si ne vom putea astampara setea. A doua zi ne-am trezit pe la 8-9 cand am auzit zgomotul unei avalanse, am reusit sa iesim din cort pe la ora 9.30. Vremea se inrautatea, iar Tocllaraju nu se vedea de nori. Ne-am apucat sa strangem bagajul si sa o luam la vale spre BC Ishinca si de acesta data am luat-o la vale cu gandul la raul care curge si unde voi bea foarte multa apa, din cand in cand umezindu-mi buzele ca niste solzi de reptila.

In timp ce coboram altii urcau spre High Camp, care mai de care cu multe carabiniere agatate la exteriorul rucsacului, suruburi de gheata, snowstake-uri( un fel de snowtube dar din cornier). Dar vremea era destul de rea si impresia mea era ca nici in viitorul apropiat vremea nu se va imbunatati.

Cand am ajuns la rau nu am putut sa ma opresc decat dupa ce am baut 2 termosuri cu apa, si timp de 10 minute scaldandu-m fata cu apa rece provenita din ghetar. Cand am revenit in BC m-am oprit la refugiul Ishinca asteptandu-i si pe ceilalti, mi-am intins izoprenul si cu o batista pe fata m-am intins precum o soparla la soare.

Ne-am pus corturile in acelasi loc ca la venire, ne-am facut de mancare si dupa ce am mancat i-am dat liber porterului nostru sa plece acasa deoarece noi mai stateam inca o zi in zona si nu mai aveam nevoie de serviciile lui si plus ca nu ne permiteam sa il platim pentru a ne „consuma oxigenul fara sa faca nimic ca deja eram la 4200m. si aerul era rarefiat”. Dupa ce am facut plata plus un bacsis ne-am luat la revedere si am inceput sa ne gandim la ceea ce vom face a doua zi. Am hotarat sa mergem pe Ishinca, un varf de 5530m.

Asa si am facut, a doua zi pe la ora 10 eu, Cristi Boczar si Radu Olarescu, plecam spre varful Ishinca, Cristi Dobre ramanand la tabara deoarece degetele de la picioare i se cam umflasera si nu vroia sa se agraveze starea. Initial eu as fi vrut sa merg pe Urus dar mi s-a parut mai interesanta alegea lui Radu si mai mult de atat, mergand pe Ishinca treceam pe la poalele varfului Ranrapalca 6168m. un varf extraordinar si pe care in timp ce noi urcam pe Tocllaraju, se realiza o premiera in stil alpin.

Pe la ora 12.30 ajungem la baza ghetarului, aici ne intalnim cu o echipa de americani care se taraiau pe acolo si care ne-au zis ca de acolo avea sa facem 4 ore pana pe varf si ca avem neaparat nevoie de o semicoarda si pioleti. Noi am plecat spre Ishinca precum incasii in fata conchistadorilor, fara nimic cu „piepturile in vant”, la cele auzite ne-am cam desunflat, dar am zis ca daca tot urcaseram pana acolo nu avea nici un rost sa nu incercam sa urcam. Zis si facut si o luam la pas, am facut greseala sa plecam tarziu si ne-a prins o caldura si ghetarul incepuse sa se fleoscaiasca la suprafata, in doua ore si jumatate avea sa fim la baza pantei finale, chiar daca am trecut prin niste zone cu crevase si turturi ce atarnau, amenintandu-ne. Acesta panta finala avea vro 60 grade, ar fi fost numai bun un pilet dar saracii erau in BC si se odihneau, asa ca am luat-o in sus, si cu atentie iata ca urcam si pe varf. De pe Ishinca ai o panorama superba, se vede Ranrapalca in toata splendoarea, si de jur in prejur mici laculete verzui, am prins un cer senin si o priveliste de neuitat. Cred ca sa stai luni tot nu ai reusi sa te saturi de acest mirific peisaj al Cordillerei Blanca. Era ultima zi pe carea avea sa o petrecem in Cordillera Blanca si poate ca asta era singurul lucru care ne intrista, poate ca de asta am stat pe varf destul de mult, dupa care am luat-o la vale si in 45 de minute eram la morena. Din cand in cand mai intorceam capul inapoi privind cum treptat, treptat panorama se restrangea si odata cu ajungerea nostra in BC si Soarele apunea. Aveam sa vedem ultimul apus, un apus ce inrosea totul si parca muntele lua foc.

Ajunsi la tabara, Cristi ne astepta cu mancarea pregatita, aflam ca toata ziua Tocllaraju nu a iesit din nori si ca vremea a fost foarte urata, mai tarziu ii vedem si pe cei care cu o zi inainte urcau in high camp, acum se intorceau in BC fara a se fi putut bucura de o reusita. Vremea fusese rea doua zile si nu au mai avut rabdare. Pana la urma noi am avut noroc sau poate ca cineva acolo sus ne-a iubit si faptul ca am fost sanatosi si ne-am intors teferi a fost inca un motiv sa credem acest lucru.

A doua zi dis de dimineata o luam spre Pashpa satucul de unde avea sa luam microbuzul spre Huaraz, o mare parte din drum se merge pe valea Ishinca. Avea sa vedem contraste uimitoare intre vanatul rece muntilor si galbenul cald al lanurilor de grau de la altitudinea de 4000m., copii imbracati sumar si cu fetele bucalase si chipurile prietenoase si noi „el gringo”, imbracati cu haine sofisticate. Modul lor de trai, simplitatea saraciei, pacat ca ne despartea bariera comunicarii, cu toate ca puteam comunica destul de bine nu am putut sa aflu mai mult despre modul lor de a fi, localnicii discutand in mare parte in quechua limba vechilor incasi . M-am intrebat:

De ce au trebuit sa fie descoperiti? Civilizatia nu a facut decat sa ii stramute de la modul lor de a fi.

Au urmat cateva zile pe care nu le detaliez deoarece au fost cel mai simple si lipsite de amintiri: intoarcerea acasa.

As incheia prin a spune ca foarte multa lume isi doreste sa mearga in Peru, este adevarat ca ne desparte bariera celor 1200 Euro cat costa biletul de avion, dar rasplata este inzecita, m-as intoarce oricand acolo. Vorbeam cu baietii si ne gandeam sarcastic la o reintoarcere: sa sarbatorim 10 ani tot printr-o ascensiune pe Tocllaraju.

De Radu ne-am despartit in Lima in fata hostalului Europa, noi urma sa plecam spre casa, el urma sa descopere frumusetea istorico-culturala a Perului. Ne-am luat la revedere cu urarea de a ne vedea sanatosi acasa, in muntii nostri asa de mici dar cu „inima” asa de mare, in acei munti unde am invatat a iubi alpinismul.

Daca ar fi sa zic lucrul urat care m-a chinut cel mai tare a fost faptul ca ma gandeam la restantele de la facultate.

Peru 2004 a insemnat alpinism dar poate cea mai frumosa experienta a mea, ma bucur ca alaturi de Cristi Dobre, Radu si Cristi Boczar am trait cele mai frumoase momente pe care abia acum dupa intoarcere le simt.

As incheia prin a cita un mare alpinist Eduard Whymper:

„Pentru noi, cei care avem pasiunea alpinismului, e lucru cunoscut ce superioritate da fortei gandirea si perseverenta. Noi stim ca fiecare inaltime cucerita, fiecare pas inainte nu pot fi realizate decat cu pretul unor eforturi indelungi si tenace, pe care dorinta singura nu le-ar putea niciodata infaptui.”

As completa cu indrumarea ca noi alpinistii ar trebui sa fim precum musulmanii, daca un musulman o data in viata trebuie sa mearga in pelerinaj la Mecca, un alpinist ar trebui sa merga macar odata in viata intr-o ascensiune in muntii inalti.

VI. Date orientative:

Programul desfasurarii actiunii:

08.07 Bucuresti- Amsterdam- Bonaire- Lima

09.07 Lima- Huaraz(autocarul Movil Tours: 25 Soli; 1Sol=10.000lei)

10.07 Huaraz(cazarea la hostal Imperio 150.000 lei/noapte/pers, poate varia intre 3,5-5$)

11.07 Huaraz- varful Pastoruri 5240m- tura de aclimatizare

12.07 Huaraz- Musho- BC Huascaran 4200m.

13.07 BC 4200m.- refugiul Huascaran 4670m.- BC 4200m

14.07 BC- ABC 4700m

15.07 ABC 4700m.- Camp 1 5300m.

16.07 Camp 1 5300m.- Camp 2 6000m.

17.07 Camp 2 6000m.

18.07 Camp 2 6000m- Refugiul Huascaran 4670m.

19.07 Refugiul Huascaran- satul Musho- Huaraz

20.07 Huaraz

21.07 Huaraz

22.07 Huaraz- Pashpa- BC Ishinca

23.07 BC Ishinca- High Camp Tocllaraju 5200m.

24.07 High Camp- varful Tocllaraju 6034m.- High Camp

25.07 High Camp- BC Ishinca

26.07 BC Ishinca- varful Ishinca- BC Ishinca

27.07 BC Ishinca- satul Pashpa- Huaraz

28.07 Huaraz- Lima

29.07 Lima- Bonaire- Amsterdam

31.07 Bucuresti- Otopeni.

Indicatii:

- rezervarea la avion incercati sa o faceti cat mai din timp, de preferat de la inceputul anului, cea mai ieftina varianta am gasit-o la KLM(Bucuresti- Amsterdam- Antilele Olandeze- Lima).

- Bagajul la cala a fost de 31 de kg/pers. si bagaj de mana de 11kg/pers. cu toate ca normal este 20kg/pers la cala si 7kg/pers. la cel de mana, nu am avut probleme.

- Aclimatizarea este cheia succesului, evitati sa va accelerati aclimatizarea cu medicamente. Este bine ca in programul vostru sa rezervati primele 5-6 zile aclimatizarii, intreprinzand 2-3 ascensiuni pe varfuri mai accesibile. „Graba strica treaba la fel si vremea rea”

- Incercati sa gasisi date cat mai recente. Ghidurile editate pot furniza doar date orientative ale rutei, insa situatia la fata locului poate fi alta.

Date tehnice:

Tocllaraju 6034m.

Traseu: ruta normala creasta N-Vestica.

Grad alpin de dificultate: AD/D- (grad citit in ghiduri si luat ca atare). Facand comparatia:

3B= AD/D- = III/IV, as putea spune ca ruta poate fi descrisa:

- Cotatia de anduranta: III/IV

- Cotatia tehnica: AD/D-

Timpi de parcurgere:

BC Ishinca 4200m- High Camp 5200m.: urcare- 4½- 5 h

coborare- 2½ h

High Camp 5200m.- Tocllaraju 6034m. – High Camp: urcare- 8½ h

coborare -3½.

Daca se pleaca spre varf in jurul orei 2 AM si in functie de starea zapezii se poate cobora la intoarcere pana in BC Ishinca, fara a mai fi nevoit sa dormi in High Camp(cu toate ca privelistea merita).

Puncte mai dificile:

Zona de platou dintre High Camp si seracul ce trebuie escaladat (actualmente se urca doar, fiind o scara din aluminiu foarte firava si care este suspendata in aer), acest platou este plin de crevase imense care in mare parte se ocolesc cateva se sar. In caz de zapada mare trebuie acordata o mare atentie podurilor peste crevase.

Trecerea seracului pe scara nu presupune mari probleme cu cateva “injuraturi” se trece, insa daca acesta scara nu mai este atunci trebuie sa fii pregatit sa escaladezi un perete de gheata vertical chiar surplombat de cca. 8-10m.

Zona de creasta propriu zisa nu pune probleme tehnice insa serpuirea printer crevase presupune mersul in coarda.

Peretele final are cca 70-75 grade, o lungime de 60m. si pentru asigurare sunt necesare cam 4 ancore de zapada si una pentru rapel. Pentru coborare sunt indicate semicorzi de 60m.

Materiale necesare: Ancore de zapada: 5 buc/ echipa; coltari; bocanci(cred ca pana la urma plasticii raman adecvati ascensiunilor la peste 5500- 6000m.), 2 semicorzi indicat ar fi de 60m., ham, carabiniere, eventual 2-3 suruburi de gheata(in functie de starea peretelui), dispozitiv de coborare pe coarda, ochelari de altitudine. Ca imbracaminte: Am folosit imbracaminte GOTECH sponsorul expeditiei, excluzand suprapantalonul si geaca din Gore-Tex care au fost Mammut.

cagula (am folosit cagula Gotech din Power Stretch mult mai eficace decat cea din windbloc nu atat la vant cat pentru caldura si sa te fereasca de alicele de gheata, pentru vant am folosit din windbloc), bluza POLARTEC 100- , costum Power Dry(bluza si colant), jacheta POLARTEC 200 cu Cordura- KON, jacheta WINDSTOPPER cu Cordura, coolant din Power Stretch Robin Hood( se foloseste de minune pe sub suprapantalon), pantalon din POLARTEC 200 cu intarituri de Cordura, manusi POLARTEC 200 si Windbloc si supramanusi Gore-tex, fes Windbloc

Ishinca 5530m.

Este un varf care nu pune probleme tehnice deosebite si care este preferat ca tura de aclimatizare de alpinistii care vin in zona Ishinca pentru a intreprinde ascensiuni pe varfuri mai tehnice.

Traseu: ruta clasica

Grad alpin de dificultate: F/PD- cu comparatia: 1A= F= I; 1B= PD-= II; 2A= PD= II.

Este un varf usor recomandabil incepatorilor daca in grup exista o persoana care are experienta in ascensiunile de iarna si tehnica de asigurare.

Timpi de parcurgere:

BC Ishinca- ghetar: urcus: 2½ h.

coborare: 1½ h.

ghetar- varful Ishinca: urcus: 2½ h.

coborare: ¾ h.

Puncte mai dificile:

In partea de mijloc a rutei se traverseaza o zona de crevase si turturi de gheata, pe niste poduri de gheata, care presupune parcurgerea acestei zone legati in coarda.

Partea finala a urcusului pe varf este reprezentata de o panta cu inclinatia de cca. 60 grade unde este necesar pioletul.

Echipament necesar: piolet, semicoarda, coltari, pilet de tura, bete telescopice, ochelari de altitudine.