Plecand din Constanta spre localitatea Mihail Kogalniceanu, in centrul localitatii M.K o luam pe drumul ce merge spre localitatea Targusor.

E un drum prin locuri atat de aride… simplu, atat de simplu incat ai impresia ca mergi spre nicaieri, ca nimic nu iti distrage atentia, ca ziua e pierduta. Doar cladirile unei vechi gari construite de nemti aflate acum in paragina iti opresc mintea in loc, incercad sa inteleaga. Din drumul principal, indicatoare simple agatate de pomi arata drumul spre manastire…

Ma gandeam ca merg spre un loc despre a carui istorie nu stiu nimic… spre un asezamand monahal despre care fiinta mea nu gandeste prea mult si nu crede prea multe. As putea spune: ateu… dar suna prea dur, neincrezator poate. Un drum pietruit serpuieste spre obiectiv, cu piatra de calcar de culoare galbuie in anumite portiuni intrepatrunderi de granit verzui.

Manastirea se construieste in apropierea pesterii ce a adapostit pe sf. Ioan Casian si vei fi uimit sa ajungi intr-un astfel de loc. Eu am ramas uimit… si cat timp am stat inauntrul bisericutii construite in stil grecesc, mi-am zis in gand: “Sa-mi fie iertate gandurile anterioare ajungerii”. Un loc frumos prin simplitate si prin amprenta, un loc arid si neprielnic, sfintit prin prezenta celui ce a trait ideea, in pestera dintre dealuri. Celui ce pentru a duce mai departe menirea, si-a gasit refugiu in aceste locuri neprielnice, ferit de pasul trecatorilor, de umbletul celor ce judeca inainte de a crede.

Bisericuta, construita in stil grecesc din blocuri mari de calcar galben, cu portal sculptat in lemn masiv pune amprenta asupra locului. Sunt uimit de taria acestor oameni ce duc mai departe ideea in care cred. Si cred, pentru ca asta le da tarie… mai devreme sau mai tarziu vor muri, vom muri cu totii, insa ideea va ramane. Si in urma fiecaruia dintre noi e posibil sa ramana ceva…

Apucand potecuta abia conturata din spatele asezamantului, o luam spre pestera, pe aceleasi indicatoare simple. Nu e departe, dar ceea ce deranjeaza este prezenta unor utilaje din imediata apropiere ce exploateaza… ceva, serpuim printre stanci si vaioage spre locul cautat… Acum este o scara, pentru a putea urca in locul unde candva un sfant isi gasise linistea. In maruntaiele pamantului e posibil sa isi fi gasit adapost de intemperiile si oranduirile acelor vremuri.

Mi se pare atat de inaltator ca a crezut si a trait viata pentru a intari ideea in care a crezut si a impartasit-o… noua. Un exemplu clar ce ne dovedeste ca a exista nu se rezuma la viata de zi cu zi, la monotonia cotidianului si vorbele fara sens din spatele unor birouri, lipsite de moralitate…

Azi, aici, o mana de oameni duc mai departe acele idei sfinte in care au crezut cei care au adus pentru prima data pe acest pamant credinta, si asa sa le ajute Dumnezeu…

Ne-am adunat 6, ca sa bunem bazele acestui act oficial de fondare a organizatiei REACTIV si ne-am gandit destul de mult asupa acestui lucru, denumirea a fost o alta problema… au fost ceva variante. Dar cred ca propunerea Andradei a primat si s-a numit REACTIV.

Andrada Cogean

Catalin Negoita

Catalin Onceanu

Ionel Isaia

Marian Calestru

Marian Garba. 

De ce REACTIV? Pentru mine e simplu, reveneam in cadrul organizat dupa o perioada de “pribegie”. Pentru altii poate un cuvant ce impulsioneaza, asa cum ar trebui sa simtim cu totii. De fapt aceasta denumire iti da imbold si cam asa am vrut sa fie.In acest moment cred ca am sa ma opresc in a vorbi la plural si am sa ma concentrez pe ceea ce a insemnat si inseamna REACTIV pentru mine ca persoana.

De profesie sunt inginer electromecanic, iar pasiunea pentru mersul pe munte cu rucsacul in spate a inceput undeva de prin liceu, adica de prin clasa a Xa (1997). In acest moment nu sunt pe munte ci pe malul marii, pe malul Marii Negre, pentru ca aici ma tine meseria in acest moment insa azi mi-a venit in minte REACTIV. Am simtit o placere enorma, o speranta ca la ideea in care am pus suflet cativa, au aderat noi prieteni. Imi place sa va spun asa: prieteni. Si sper ca ideea sa mearga mai departe asa cum s-a nascut… Evenimentul din zilele trecute, cand conducerea clubului a fost preluata de noi persoane a generat acest sentiment. Un sentiment placut, pentru ca noi oameni vor duce mai departe ideea si spiritul in care s-a fondat acest club. Si sper ca avantul lor sa aiba mai mult succes.

Cu siguranta le voi fi alaturi, si voi sprijini in limita timpului meu liber, activitatea organizatiei.

… in zare nu se vad, luminitile localitatilor de pe valea Prahovei, asa cum vedeam din fata refugiului Costila, noaptea. Si nici sunetul locomotivei din gara Busteni… se aud auxiliarele navelor acostate in port, pornite pentru a intretine alte mii de luminite…

…si daca cineva are alte ganduri decat spiritul in care a fost creata aceasta organizatie, ar fi bine sa plece capul si sa isi caute alte medii propice dezvoltarii propriilor idei.

         Stiu cu certitudine ca aceasta organizatie nu s-a nascut pentru idei meschine, pentru furtisaguri si mizerii ce nu fac cinste calitatii de om si stiu ca sentimentele fiecaruia dintre noi converg spre natura, munte si respectului fata de acestea. Ca inainte de toate suntem prieteni si tot ceea e intreprindem este in aceasta idee…

sa ne vedem sanatosi pe creste de munte. Acolo devenim mai puri.

(under construction)

… rulez in cea mai mare viteza spre locul de munca, sunt deja in intarziere. E 8.30 am. undeva pe soseaua ce duce din Constanta spre Ovidiu, soarele deja incazeste plajele. Merg spre locul de munca. Toata lumea cunoaste fetitzele de la popas, unii trec nepasatori, altii curiosi, e sezon estival si binenteles ca legea  concurentei isi pune si aici amprenta, “uniforme noi”, ca de inceput de sezon. Nimic neobisnuit, e ceva ce face parte din peisaj, un peisaj colorat ca aceasta vara care se anunta fierbinte… Ceva insa imi atrage atentia in mod deranjant, pe partea opusa din 50m in 50m particulari isi vantura cheile apartamentelor oferite spre inchiriat. Privesc spre dreapta si vad trupuri expuse spre utilizare, privesc spre stanga si vad altii ce isi pun la “bataie” bunurile imobile. Care ar fi diferenta? Poate fi judecat? Poate fi inteles? De ce le judecam doar pe ele? …

O ciudata senzatie de teama si cu fiecare pas pe care-l fac in fata simt ca aerul devinde din ce in ce mai innabusitor, un sentiment ciudat ma umple inca de dinainte de a pune mana pe clanta usii, fara a sti ce e dincolo de usa. Oare merita pretul platit? Miscarile dure de dinainte se transforma in ceva lipsit de vlaga, temator.  …cum degetele incet aluneca conturand o forma in general curbilinie, cu linii sinuoase si reci, ne simtind tresaririle ci doar o usoara senzatie de umezeala.

E bezna si nu poti distinge absolut nimic, prin minte imi fug sute de idei pe secunda, intr-un vartej ametitor, incercand sa caute calea- raspunsuri, lumina. Ma deplasez fara tinta, intr-o camera goala si cu un aer incarcat. Simt ca de nicaieri ceva ma impinge spre partenerul de dialog. Mi-am uitat intrebarile ce-si cauta raspunsurile, m-am uitat pe mine. E momentul de inceput al unui dialog, cladit pe temeiuri moralizatoare, pe etica si bun simt, pe valori. Totul fara forma existentiala. E bezna totala si chiar daca ai incerca sa iti imaginezi realitatea nu ai gasi decat un adevar ce-ti va tulbura existenta. Incerc sa ma fortez sa-mi plimb degetele pe forme sinuase care nu degaja caldura ci doar un ciudat sentiment de teama si afundandu-ma in dialog… cand si cand lumini indepartate dau senzatia de a-mi intrezari partenerul de dialog. Vad doar umbre reci, usor cafenii, dar oricat de mult as crede ca ii definesc forma nu fac decat sa ma afund mai mult in mlastina neintelesurilor, a vartejurilor de intrebari, a incertitudinii.

“Lasa-te usor iubite pe geana unui nor/ Lasa-te condus cu privirea tot mai sus/ Lasa-te pierdut fara haine fara scut/ Lasa-mi-te mie tot… Tot, tot… tot…”As vrea sa ii apuc umarul si sa o intorc, sunt disperat sa-i vad formele. Dâra de lumina isi pierde din intensitate si putinul intrezarit se cufunda in negura intunericului. Revin in bezna ce defineste totul si sub aceeasi stare continui sa imi plimb degetele pe forme sinuoase si reci ce nu tresar sub atingere, cufundandu-ma mai adanc spre lumi ce mi se proiecteaza in fata, aratandu-mi vieti de apoi. E o combinatie intre placere si curiozitate, uimire si incertitudine. Necunoscut. Sunete stridente distrag atentia si totul isi pierde din concentrare, ma simt chemat din nou. Ma ia de mana si ma introduce din nou in lumea nemateriala… alunec incet derulandu-ti-se prin fata evenimentele marcante ale ultimelor secole, perioada furibunda a marilor cuceriri a subjugarii oamenilor de catre oameni, imperiile, coloniile. Devin salbatic si vreau din ce in ce mai mult, simt ca pot rapune sub propria forta orice bestie. O strang in brate si o imobilizezi… infing adanc unghiile in ceva ce nu tresare, ce nu zbiara, ci doar incearca sa imi rapuna sentimentele. Imi vorbeste fara cuvinte, conducand dialogul din postura de stapana si toata valtoarea puterii imi este anihilata. Ma simt rapus, incapabil de a mai putea sa ma opun ei. Isi exprima superioritatea in fata mea, stau lat si fara vlaga, iar ea isi danseaza victoria.

“Lasa-te uitat nimeni n-ar sti c-ai plecat/ Lasa-te spalat de durere si pacat/ Lasa-te iubit in sarut ademenit/ Lasa-mi-te mie tot… ”Treptat aluneca in postura de supusa. Sub viteza luminii vad frumuseti rapuse, zambete de copii uitate undeva in negura vremilor, oameni cersindu-si existenta. Devin un monstru sunt legat de ea adanc si incet incet simt cum mi se  transmit bolile virale ale unei societati putrezite moral. Incep sa vad lucrurile normal sa o inteleg, indiferenta e modul in care consider ca e normal sa ma manifest, cuvintele mari sunt doar pentru a subjuga spiritul naiv a unora care abia acum pasesc spre ceea ce s-ar defini existenta. Sunt un alt pion imbolnavit de o prostituata…

“Lasa-te purtat iubite intr-un loc ne mai umblat, ai incredere in mine te rog nu cerceta… “ Pasesc agale, incercand sa gasesc calea de intoarcere spre usa pe care intrasem, nu mai recunosc calea, nu mai calc pe frunze ruginii, nu mai simt adierea vantului ce mangaie versantii, fulgii de nea ce imbraca coamele muntilor. Sunt impins spre alta iesire, in urma raman idei, intrebari, dorinta de a invinge. Spre inapoi fuge ceva din mine.… imi asez putin cravata, ma privesc sa vad daca costumul e in regula, dau cu mana prin cap, pasesc dincolo… imi asez laptopul pe masa: “Buna ziua domnilor…”

Trageti prohapul la gura si mars din lumea ireala!!! Esti un alt individ infestat… de o curva. Nu le aratati cu degetul, faceti parte din aceeasi categorie !!!

============================================================================================

prostituata: sintagma folosita pentru a arata ca nu numai cele ce isi vand corpul fac parte din acesta categorie ci  toti acei care zi de zi se “prostitueaza”, complacandu-se in compromisuri si indiferenta, imoralitate si  incultura, care fac ca aceasta societate sa se afunde tot mai mult in obscuritate, acei care-si pupa in cur sefii pe principiul bine cunoscut… pentru bonificatii de doi lei. Mizeriile cotidiene “ambalate” in costume de multi bani si parfumuri intepator de mirositoare.

versurile sunt din piesa : Lasa-mi-te, compozitie Iris, cantata de Paula Seling. Album ce nu trebuie copiat din respect pentru artisti.  IRIS: 30 de ani

Prea multe de discutat nu am avut, insa timpul alocat sedintei de 1 h, a fost dedicat acestui lucru. Ne intalnim in natura pentru a lua o pozitie vis-a vis de intalnirile periodice a membrilor clubului.

nu apar probleme datorate lipsei scaunelor sau a spatiului sau ca muzica e prea tare… ori canta manele. Rareori tulburati de cativa motocross-isti. Pare a fi locul ideal… asa ca pana la gasirea unui spatiu adecvat desfasurarii sedintelor, natura ne va oferi spatiul si linistea necesare. Binenteles ca o atmosfera de prietenie schimba orice…

In total ne-am strans vro 15 persoane, o mare parte membri Reactiv, insa si prieteni din alte cluburi.Chestia asta chiar a aratat ca spiritul membrilor clubului Reactiv este unul al prieteniei indiferent de apartenenta fiecaruia… Dar in fine nu in detaliile astea vroiam eu sa intru. Trei masini bine intesate cu oameni si bagajele aferente.

Stabilisem sa plecam vineri 21.03 fiecare in functie de cum scapa de pe la scarbiciu, scoala si alte preocupari… Eu vineri am avut examen ANRE si m-a cam rupt de realitate putin, ca nici bagajul nu mi l-am facut cand trebuia si nici cu somnul nu prea ma mai intalnisem in ultimele zile. In fine dar rezultatul a fost cu brio si toata oboseala disparuse, asa ca subdiviziunea noastra stabileste plecarea la ora 18.00. Binenteles ca din Galati am iesit pe la 18.30… Directia: Zarnesti- Plaiul Foii. Cazarea la fosta cabanuta a lui Roly(nu stiu acum ce nume are exact:).

Drumul destul de aglomerat, cu unele suspansuri rutieristice… Dupa o pauza in Busteni de alimentare cu mici chestii de la NON STOP, tinem direct Plaiul Foii. Pe la 23.20 suntem la pensiune. Cea mai mare parte a grupului, de fapt celelalte doua masini ajunsesera deja si acum baietii sorbeau linistiti o bericica, ca asa se imprieteneste omul

Cu locurile de cazare, cam la liminta. Noi eram 15, insa gazda ne-a oferit 11 paturi. Oricum eram pregatit cu sac si izopren, dar cand am vazut cat de mari sunt paturile nu ne-am mai facut griji… Seara, cat a mai ramas din ea ca deja intrasem in a doua zi a fost dedicata cantecelor de munte. Binenteles ca de acest lucru nu beneficiem decat cand merge Cristi Nenciu in tura, ca doar el stie sa cante la chitara… Si o face bine Si stie ca mie imi place: “Luna in cascade”.
Cei care nu se cunoscusera au avut prilejul sa se cunoasca si binenteles ca trebuia facut si un plan de bataie pentru a doua zi. Dupa experienta/ echipament si alte criterii eliminatorii grupul s-a impartit in 3: eu si Cristi Dobre aveam in plan sa urcam in Padina lui Calinet si de acolo sa facem creasta Frumoasa, Marian, Ionel si Cosmin spre castelul Craitei iar restu la Curmatura Foii spre crucea Granicerului…

Mi-ar fi mai placut sa stau cu gasca insa oboseala ma rupea si deja era ora 02.00. Asa ca ma retrag la somn, pentru ca a doua zi trebuia sa ma trezesc la 6.00. Din nou la 06.00!!! Fuck!!! Eu unul cu toate ca aveam antrenament la dormit foarte putin noaptea, efectiv simteam o restanta de somn de multeeeee ore. I-am lasat pe baieti sa isi continue cantarile si starea de bine…

Dimineata la ora 6.00 nu prea ma ingramadeam sa ies din pat, insa … trebuia. Cand fac ochi mai bine, in camera de 4 locuri eram 8 insi si in paturi si pe jos, si o caldura de aerul era irespirabil. Primul lucru: deschid fereastra si las sa intre aerul curat de munte. Imi strang cele necesare in rucsac si apoi jos sa ciugulim cate ceva inainte de plecare. Deja e 6.30. Lumea doarme per ansamblu, doar Cosmin isi face aparitia intr-o superba pijama demna de o camera de hotel cu *****. Cosmin e un compliment!!! Sper ca nu te superi, oricum noi dormim asa mai ca la munte… fara accesorii d’astea sensibile. Nu de alta dar ocupa loc in rucsac

Bun, ciugulim ceva si in loc de 7, uite ca ajungem sa plecam la 8 din cabana. Eu si Cristi o luam spre izv. lui Orlowski- Malul Galben, prin padure zapada destul de mica si batuta, in cca. 1 ora suntem la baza pantei si zarim primele capre negre. Zoomul meu nu face fata pana la ele insa le surprind totusi. Incepem sa urcam pe sufe… fara coltari, insa ar fi necesari. Dar stau mai bine in rucsac…

Inainte sa ajungem la scara de fier zapada devine mai mare si greoaie chiar, destul de incomod de urcat. La scara de fier o bucata de lant este rupta, asa ca pentru coborare trebuie sa punem ceva. Am o bucata de coarda de vro 10m, care data in 2 ne ajunge sa facem o balustrada. Vremea e in continuare destul de posaca si pe deasupra Fagarasilor sunt nori negri, soarele nu isi arata nicidecum fata. Fagarasii.JPGAjungem in firul Padinei lui Calinet si incepem sa urcam, zapada e mare si moale te cam tinePadina lui Calinet vazuta de la scara de metal.JPG. Cristi imi arata crestele din zona, braul Rachitei, creasta Prieteniei, creasta Coarnele Caprei… tinem stanga si incepem sa urcam pe firul secundarurcand pe firul secundar.pe creasta l.c 1.JPG Cristi pe creasta Zapada e maricica. Facem din nou stanga si o luam pe brau spre strunga. Strunga fff ingusta si te ia naiba sa te strecori prin ea, insa am reusit. Intru in prima lungime care e verticala pentru a ajunge in creasta propriu zisa, mainile mi-au inghetat bocna de nu-mi mai simteam degetele, cred ca era si o cauza fiziologica datorita oboselii acumulate in ultima vreme. Pur si simplu simteam ca-mi plesnesc degetele, mi-am schimbat manusile si mi-am pus altele de polar uscate si supramanusi de gore-tex. Mi-am revenit si continui urcusul pe creasta. In partea de inceput sunt pitoane, pe creasta nu prea mai pot fi gasite pentru ca e si zapada… merg pana simt o smuncitura, semn ca mai am cativa metri de semicoarda. Incerc sa depistez un loc bun pentru regrupare. Gasesc o lespede dupa care bag o bucla de coarda si PIU ii transmit semnalul lui Cristi. In creasta efectiv vantul bate foarte tare si nu auzi mai nimic, esti intr-un echilibru precar pentru ca vantul bate ba dintr-o parte ba dintr-alta. Simt ca, coarda se slabeste si incep sa filez, cu siguranta PIU-ul lui Cristi s-a pierdut in rafalele de vant. Incet, incet apare si Cristi, il asigur si ii fac cateva fotografii. E totusi frig. Hotaram sa plec cap si in a doua lungime, adevarul ca ma cam luase frigul de cat am stat in regrupare. Pornesc si incerc sa urmez linia crestei, pe unele portiuni e chiar asa oarecum delicat, merg sa zic vro 12-15 m in sus si dau de o fisura ce urca oarecum in stanga si mai sus deasupra ei vad un piton, fisura e faina si urci lejer pe ea, insa se intrerupe brusc la jumatatea peretelui fara prea mari posibilitati de a inainta, e prea spalat.Cu siguranta nu e p’aici…

Stau intr-o mana, agat pioletul in fisura scot un friend si il bag in fisura, il verific si scot expresul de pe ham sa asigur… e ultimul lucru care stiu ca-l faceam. Cazand vedeam ultima asigurare de sub mine si ma gandeam ca am sa ma opresc… N-am mai avut timp sa strig, linistea caderii mi-a fost zduncinata cand m-am lovit de o brana cu piciorul drept si am simtit o durere groaznica la genunchi. Eram constient! Vedeam cum totul se deruleaza la rapid… din nou am simtit ca sunt in gol. Nu ma puteam pozitiona in spatiu. Al doilea impact a fost cu partea stanga a capului direct de perete, atunci am simtit ca, casca mi se muleaza pe cap. Nu mai vedeam nimic, simteam doar ca fata ma doare si ca gata… Oricum simteam caderea, speram sa ma opresc. Insa nu ma opream simteam ca ma lovesc de tot felul de obstacole. Am inceput sa vad iarba si asta mi-a dat certitudinea ca sunt… Nu stiu de ce nu ma opream inca. Am cazut prea mult. La un moment dat m-am oprit pe perete agatat, preluat lent de elongatia corzii care a preluat socul. Cati metri de coarda au trecut prin rahatul ala de dispozitiv de filare??? Ma doare ingrozitor genunchiul si glezna, eram la nivelul regruparii din care plecasem. Mi se parea fantastic si nu intelegeam de ce atat de mult, eu zic fara sa ma dau viteaz dar au fost in jur de 15m fara discutie. Simteam ca ma doare tot corpul, in rucsac aveam aparatul foto, unul din pioleti imi zburase jos … piciorul ma seca si nu puteam sa il misc. Nu am putut decat sa ii zic secundului sa ma lase jos pe o brana la doi pasi de regruparea noastra, nu puteam sa misc piciorul… Singura optiune era sa coboram, dar nu inainte de a recupera echipamentul din traseu. Aveam impresia ca friendul cazuse… Eram bruiat, obosit si realizam ca e cea mai lunga cadere pe care am avut-o pana acum. In acele momente am inteles de ce spunea Lionel Terray: “… pentru a strange din nou viata cu ambele brate”. In momentul ala chiar asa vedeam lucrurile.

Am facut un soi de mansa si Cristi a plecat sa recupereze echipamentul, eu mi-am gasit un loc oarecum comod sa stau cu piciorul intins si sa nu pun greutatea corpului in el, pentru ca abia suporta atingerea… A recuperat buclele si ce mai era in perete si l-am lasat jos in regrupare. Stau si ma intreb daca in acele momente pitonul respectiv ar fi cedat ce s-ar fi intamplat? Cred ca ambii zburam de pe perete… A fost un cumul de inconstienta. Cum sa faci mansa intr-un piton? Care cine stie de cand era acolo? E adevarat ca tinuse cazatura mea, insa acum sa il lasi salam tot in el…

Ma gandeam cu teama la aparatul din rucsac, care era la prima lui utilizare :). Nu puteam cobora direct in jos pentru ca nu aveam cum, nu stiam ce ne ofera peretele, daca avem posibilitati de a mai bate vrun piton pentru a regrupa… o semicoarda de 60 data in doua nu ne ajungea cu siguranta. Asa ca incepem sa descataram ceea ce urcasem. Dat fiind faptul ca scriu acum pe blog inseamna ca a fost cu bine, dar sa nu ma intrebati ce dureri aveam la picior. Simteam cum imi curge sange, insa imi era teama sa desfac suprapantalonul sa ma uit. Cu scrasnete din dinti a trebuit sa parcurg tot traseul, insa nu eram manios pe munte. Era un sentiment ciudat, pentru ca mie imi place Piatra Craiului si incidentul asta avea doar o cauza pur subiectiva. Nu trebuia sa merg sa ma catar, pentru ca ultima perioada a mea a fost de stress si nopti nedormite. Imi pierdusem unul din pioleti si nu era vorba de cele cateva milioane cat face un Aztar ci faptul ca de el ma legau alte amintiri, ture, ascensiuni… Banuiam ca ar fi agatat undeva sau ca o fi ajuns in vale, insa mult prea sus de locul unde vom ajunge noi si sincer nu puteam urca sa-l caut… Poate la primavara.

Din nou in strunga aceea ingusta, cu multe injuraturi trecuta la dus, acum in mintea mea era apogeul injuraturilor, pentru ca nu puteam impinge in dreptul, abia puteam sa-l pun in pamant. Dar … nu stiu daca in general in momente d’astea ajungi sa te purifici ca om insa stancaria aia ce ma inconjura plina de zapada si razele soarelui prea putin prezente azi ma faceau sa ma simt minunat. E o lume a lor, a lucrurilor unice si pure. N-as fi plecat dar sunt prea mizerabil pentru a ramane.

Coborand pe brana spre firul secundar al padinei lui Calinet imi zaresc pioletul si nu-mi vine sa cred. Ma uit in sus si vad peretele culminand cu culmea de unde cazusem… cat de mult era peretele. El a cazul mai mult ca mine Nu m-a umplut bucuria pentru ca regasindu-l mi-am economisit banii ci ca l-am gasit si ca ramane la mine. De el ma leaga ascensiuni de pe alte meleaguri… cred ca suntem de ne despartit. L-am fotografiat in locul regasirii…locul regasirii.JPG

Trebuia sa mergem continuu pentru ca se lasa seara si erau multe zone problematice, iar eu cu piciorul abia ma miscam, insa dat fiind faptul ca era cald nu ajunsesem in faza de a fi incapabil.

De la scara de fier spre Malul Galben si apoi spre cabanuta drumul a fost mai mult un drum am soltacaielii si suspinelor, din cauza coltarilor ma durea glezna care sigur era luxata si asteptam cu nerabdare sa ajung la izvorul lui Orlowski sa-i dau jos… Coborarea dincolo de izvor a fost… nu ca alta data.

Am ajuns la cabanuta, unde baietii care fusesera ziua pe alte trasee acum ne anuntau la telefon ca se dusesera la Plaiul Foii sa se rasfete cu cate o ciorbita de burta… Fain baieti… Eu unul eram murdar, rupt si obosit, efectiv nu mi-am mai dat jos echipamentul de pe mine si toate atarnau pe mine. Binenteles ca nu puteam intra asa in cabanuta unde mai erau si alti baieti din Bucuresti, ca ar fi insemnat ca… M-am oprit afara m-am descotorosit de toate mi-am admirat urmele de pe casca, i-am multumit in gand. Vor ramane acolo Daca n-o aveam… Simteam colantul umed pe interior, insa imi era teama sa desfac totusi pantalonul. Am lasat echipamentul direct in masina si mi-am luat inima in dinti si am intrat in cabana. In primul moment m-a lovit un sentiment pe care nu-l pot descrie nici acum, eu imediat m-am uitat la mine de jos pana sus, eram foarte mizerabil la propriu cel putin pe suprapantalon si cu urme de sfasieturi, bocancii erau plini de noroi, iar podeaua si cabanuta era curata, chestia asta m-a facut sa ma simt prost. Lumea imbracata cu windstoppere, polare, veseli etc.Se uitau la mine ca la urs…
Sa le zic ca geaca e vro 7 mil, suprapantalonul vro3, ca sunt de la mammut, bocancii vro 5 si sa continui??? Nu mi-e genul. Dar asta era, fusese o tura nereusita, un incident neplacut din care am iesit sifonat dar satisfacut ca totusi eram. Nu-mi petrecusem ziua la jucat carti in cabana si baut beri… am gustat placerea de a fi la munte dintr-un loc mult mai frumos si salbatic decat cel din fata unei cani cu vin fiert si povesti despre munte. M-am descaltat de bocanci i-am bagat intr-o sacosa si m-am dus in camera in sosete. Am coborat la baie sa ma curat/ spal/ schimb… Bineteles ca echilibrul nu era acum nici pe departe punctul meu forte si faptul ca tipam de unul singur cred ca punea semne de intrebare celor care mai intrau la buda. Dar sper ca si-au dat seama si m-au inteles.

Si uite asa pana sa vina trupa, eu eram deja fresh, frumos mirositor si bine imbracat ca nu faceam nota discordanta. Numai bine ca a venit si Dana si mi-apus un bandaj la picior pentru ca sub rotula aveam o gaura si tot curgea sange… Am beneficiat de serviciu medical de specialitate asa ca nu ramane decat sa-mi iau batul telescopic si sa sontorogesc prin cabanunta. Binenteles ca nu am specificat nik de foame, ca doar mancasem doar dimineata si pe traseu un mic baton de musli de la Cristi, asa ca foamea nici macar nu mai exista, cred ca murise :)))

Mici explicatii pentru starea mea, dar era ok. Bine ca a fost doar atat. Insa in minte mi se derulau multe intrebari, neintelesuri, superficialitati/ incredere… complex.

Sa vina Babanu!!! Pai dat fiind faptul ca mi-am luat examenul de autorizare ANRE gradul 2A-2B, motivul stresului si noptilor nedormite a ultimei perioade… Am cinstit cu baietii un pahar de Babanu.

In seara asta mi s-a parut ca lumea nu are acelasi chef de stat la povesti si cantece, pe semne ca e obosita dupa ziua de azi. Dar printre un paharel si o gustare fiecare si-a povestit parcursul, unii au fost la Craita si altii la ref. Spirlea. Oricum dat fiind faptul ca in tura asta au mers cativa care nu au mai fost la munte asa in adevaratul sens al cuvantului, m-am bucurat sa aflu ca au mers totusi pe munte si ca au facut fotografii… Imi pare rau de exemplul pe care l-am dat eu, insa e o realitate si se poate intampla oricui, oricand. Am stat la povesti, era cald si binenteles ca te ia si somnul Si am plecat si eu la culcare, uitandu-mi telefoanele pe masa… Noaptea din cauza piciorului n-am prea dormit, pentru ca imi era teama ca o sa ma loveasca cel de langa mine peste genunchi si cred ca instantaneu m-as fi urcat pe pereti…

Duminica, am zis ca mergem in Cheile Rasnoavei. Binenteles ca de acasa plecasem cu gandul ca am sa fac ceva. Macar Via Ferrata… :)) dar in situatia de fata, abia m-am putut extrage din masina si sa ma tarai atarnat de batul telescopic… mila tuturor. Vedeti asa patesc cei ce nu sunt cuminti !!!!

Unii vroiau sa vada instalatia de bungie jumping. Si eu sunt amator la vara, daca imi mai raman 100 de Euro dupa ce ma intorc din Alpi. Eu n-am fost pe Via Ferrata, insa a fost echipamentul meu :)) Oricum eu sper ca or sa posteze pe site si altii vro impresie din tura asta… Eu am facut fotografii… sau poze?? Cine naiba stie. oricum sunt multumit de Fuji meu. Le-am tras dea cadre… binenteles lucrand numai Manual, adica pe reglari manuale.

Frumos si atmosfera destinsa alaturi de prieteni insa pe mine ma durea si nu puteam fi intre ei. Ma ingrijora ca genunchiul era foarte umflat si ma gandeam ca am vro fractura ceva sau pe la rotula… Dar imi iau eu revansa next time:))

Drumul inapoi??? Niciodata, decat cu ocazii speciale il povestesc…

… keep walking.

more photos

un prieten pleaca din nou in Himalaya si lucrul asta mi se pare fantastic. Stau si ma intreb daca H-ul de la Horia isi trage rezonanta de la H-ul himalayan? Uimitoare idee mi-a trecut prin cap zilele astea, si ma gandeam asa retrospectiv…

L-am cunoscut pe Horia mai intai din povestirile lui Radu, pe cand eram in Peru. Tin minte si acum ca eram in Huaraz si Radu ne povestea ca Horia Colibasanu e plecat in Karakorum sa urce varful K2 impreuna cu Teodor Tulpan. Pana atunci auzisem de o multime de alpinisti cu renume si ascensiuni, inclusiv de Teodor Tulpan care facuse parte din echipa romaneasca care a urcat Everestul in 2003 … insa de Horia nu auzisem. Oricum cine eram eu ca sa stiu toata spuma alpinismului romanesc??

Citeam mereu relatarile lor de la fata locului si cu o oarecare curiozitate incercam sa aflu cine e. Citeam ca vremea nu le e prielnica, ca au probleme, ca trebuie sa coboare… Puteau fi primii romani pe K2. Horia a riscat si impreuna cu Inaki Ochoa de Olza reuseste sa urce K2-ul devenind primul roman care urca acest varf. Se intampla in vara lui 2004- mai precis in iulie.

Uimitor poate nu prin prisma acestui lucru ci prin faptul ca am ajuns sa-l cunosc…

Personal, cand am auzit ca va fi o proiectie dedicata primei ascensiuni romanesti pe K2, nici nu imi inchipuiam sa nu merg sa o vad. Timisoara, nu conteaza. Am urcat in tren si directia … Timisoara. La pranz eram in oras la masa cu Radu care abia isi mai putea trage sufletul cu munca de la birou…Seara proiectia. Un amfiteatru plin de oameni. O proiectie interesanta si mai ales sustinerea ei… Un evenimen montan de calibru…

“… Horia, el e Catalin, prietenul din Galati de care ti-am vorbit” Cam asa ma introducea Radu. Asa aveam sa-l cunosc pe Horia. Era ianuarie 2005.

La ora 23.30 ma aflam in rapidul de Timisoara-Bucuresti, ma intorceam acasa cu satisfactie si multumire. Poate ca unora li se pare a fi o banalitate, pentru mine a contat enorm sa-l vad. Nu stiu de ce. Cred ca nici atunci nu stiam sa raspund la intrebarea asta si cred ca nici acum n-as putea… totusi cred ca in viata exista oameni fata de care sa ai un anumit respect, iti devin model …si-ti raman in suflet. Nu cred ca e o ironie a sortii sau un lucru intamplator…

In februarie acelasi an, aveam sa-l cunosc mai bine la Balea cu ocazia taberei FRAE. Binenteles sub semnul unui mod mai rezervationist de a face lucrurile. Efectiv am putut sa il cunosc mai bine cand am mers pe un traseu impreuna… Dupa aceea nu a mai existat aceasta”bariera” in calea comunicarii…

A urmat 2006 cu ascensiunea pe Manaslu,

Nu pot explica concret fenomenul, am urmarit mereu cu un interes profund ascensiunile lui… Mi s-a parut fantastica reusita. Si uneori te gandesti si la momente grele, poate ca ultimele… e totusi “Death Zone”.

In ianuarie 2007 Horia vine la Galati. Invitat de clubul REACTIV pentru a sustine o proiectie dedicata ascensiunilor sale in Himalaya. Aveam sa ne cunoastem mai bine…

foto de la eveniment

… si putea sa fie din Galati :)). In primavara urma sa plece din nou in Himalaya pentru doua varfuri: Dhaulagiri si Annapurna. Insa baza pe Dhaulagiri iar pentru Annapurna avea retineri… Prea scurt timpul pentru cat avea de spus.

Parca si acum imi aduc aminte cand l-am sunat(membrii REACTIV) sa-i uram succes la telefon… Si cred ca succesul nostru i-a purata noroc pe Dhaulagiri si s-a intors sanatos de pe Annapurna. Am vorbit mult despre ceea ce a fost acolo

Cu siguranta H-ul i se trage de la Himalaya.

Vorbeam pe mess despre planurile lui si imi zicea ca ia o pauza ca are pe cap constructia casei… In sinea mea nu imi suradea ideea, imi placea sa stiu ca urmeaza sa plece pe un alt optmiar… ma obisnuisem cu lucrul asta.

Acum cateva zile aflu de la maicamea ca a auzit o stire la radio… Horia pleaca din nou in Himalaya. Stiam ca a inceput constructia la casa si ca e preocupat de asta… In prima faza eram sceptic, parca nu imi venea sa o cred :)) Imediat il contactez pe Horia… si confirma Pleaca din nou pe Annapurna!!! Dar nu citisem nimic pe listele de discutie…

“So fifty- six years ago, there was practically nothing at all known about the dangers of and survival Death Zone. Each expedition to an eightthousander was a dangerous experiment, a walk along the knife-edge between life and death…”

(Reinhold Messner- ANNAPURNA 50 Years of expeditions in the Death Zone)

… dar pleaca din nou. Ne revedem la Galati

Un sentiment minunat imi umple sufletul cand ma gandesc ca in viata mea exista astfel de prieteni. Azi am scris despre unul dintre ei.

multa bafta Horia iti tin pumnii.

“There is a thrid less oxygen in the air at 8000 metres than normally. That means it takes all your willpower just to draw another breath. The whole body concentrates itself on this single task: inhale one more breath. And it takes some time to achieve a slow and steady breathing pattern, before you can begin to alive again.”

(Maurice Herzog)

Uimitor!!! Anul acesta primavara si-a facut simtita prezenta inca de dinainte de 1.Martie- ziua oficiala. Odata cu venirea ei si sufletele oamenilor parca se trezesc la viata si ies din amorteala iernii ce le-a apasat.

Dedic acesti “vestitori ai primaverii” tuturor celor in a caror suflete inca mai staruie “iarna cu dintii ei de fier”, celor care “aduc iarna” in sufletele celor de langa ei… si celor care inca mai cred ca este “iarna”.

Wake up… and relive.

…am luat cu noi doar fotografiile, au ramas doar urmele pasilor nostri.

for more photos click here:

Cred ca nu sunt singurul care pleaca la drum cu gandul ca La Paz-ul e capitala situata la cea mai mare altitudine. Asta e o certitudine, toti o stiu. Insa Nedumerirea intervine prin faptul ca asezarea e intr-un soi de canion/vale creat/a in trecut de raul Choqueyapu si nicidecum pe un fel de deal/ munte cum ma asteptam. Dupa un drum lung de aproximativ 1500km parcursi din Lima in jurul orei 11.00 am ora locala(in tara -7h) intram in El Alto, periferia din partea de nord a capitalei. Uimit de faptul ca suntem sus in zona de podis la cca. 4000m altitudine, ca totul e caramiziu prafos, arid, ma asteptam sa urcam un munte, pentru a ajunge sus in cea mai de sus capitala a lumii, dar… coboram. In serpentine largi. In zare se zaresc muntii, lantul Cordillera Real, Illampu strajuieste capitala ca un strajer secund(fiind al doile varf din Bolivia). E foarte cald si chiar daca aici e iarna, aflandu-ne in emisfera sudica, temperatura e cu plus multe grade. E ceva interesant o senzatie ciudata: satisfactie combinat cu multa curiozitate… coboram in serpentine largi serpuind spre partea de jos a capitalei, spre zona metropolitana a acestei capitale…

… nu e nimic din satisfactia unei plaje pe malul… nici macar gustul vre unei bauturi pe tejgheaua unui bar select. Nici atmosfera unui club de fite… E altceva. O mare satisfactie personala, care nu poate fi comparata cu nimic, care e greu de descris… La Paz-ul e orasul care te introduce in era conchistadorilor, cu mici intruziuni occidentale… si resturi de cultura Aymara, cu munti inalti impovarati de gheturile vesnice ce contrasteaza ariditatii de la poale…e un loc nou

Plaza Murillo, km 0 al metropolei. Stradute stramte cu sens unic pietruite strajuite de peretii catedralelor catolice. E agitatie multa.

… si noi avem nevoie de o cazare ieftina si buna. Nimic mai potrivit decat Hostal Torino, foarte aproape de Plaza Murillo. Multi straini zumzaie pe strazi, unii incercand prin comportament si port sa se identifice cu localnicii… fortata miscare care iese in evidenta.

N-as putea caracteriza ceva, in putinele zile petrecute in oras, am vazut multe, am umblat pe multe stradute, prin multe zone, am ajuns chiar si la spital. Ma pot lauda cu un local varsat de vant capatat pe perioada sederii :D, mi-am tras si carnet de sanatate bolivian :)… Dar sentimentul placut ce-mi revine in minte ori de cate ori imi aduc aminte de La Paz si Bolivia, sunt dialogurile cu oameni de acolo, sfaturile primite… emanau o “caldura” care nu cred ca era formala, senzatia aia a placerii de a vedea niste locuri frumoase si unice.

nu am cautat curatenia exemplara si educatia facuta cu “legea”, nici nu vroiam sa vad vestitele shopuri occidentale… cautam specificul. Si nici n-am sa ma apuc sa contest ceva.

M-as intoarce din nou acolo, pentru acele dimineti racoroase cand mergeam in piata sa beau suc de pomelo la halba, pentru micurile dejunuri servite la cate un colt de strada… pentru strada Sagarnaga unde erau zeci de mii de magazine cu antichitati/ suveniruri.

… pentru a auzi din nou: Hola amigo… Usted no estas un gringo :))

Melodiile lor specifice nu se aud la fel… cred ca aerul e de vina.

fiecare ora petrecuta acolo ar putea fi povestita in alte cateva ore.

As incepe prin a spune ca acesta expeditie a fost pentru mine o oportunitate, pe de o parte de a merge in Cordillera Blanca iar pe de alta parte de a incerca un 6000. Porneam la drum cu un handicap care nu mi-a dat pace un an de zile(anul trecut ratasem ascensiunea pe Elbrus 5642m), acest lucru ma punea pe ganduri si ma intrebam daca am sa fac fata pe un 6000m.

Pot spune ca de multe ori m-am gandit la faptul ca abandonul este ultima optiune, dar totusi exista. Cand am plecat din Camp 1, 5300m. spre Camp 2, 6000m. pe Huascaran, am stiut ca nu vom reusi, ne-am grabit, pe langa faptul ca nu eram aclimatizat eram foarte suparat deoarece am constientizat ca nu voi putea, niciodata nu ma voi putea impaca cu gandul ca am fost acolo si am ratat.

Ma bucur ca finalul expeditiei noastre a fost unul cu succes. Reusita pe Tocllaraju ne-a facut sa ne recapatam increderea in noi, ma bucur ca alaturi de Cristi Dobre si Radu Olarescu am pus piciorul pe acest varf, ma bucur ca dupa un debut cu stangul am avut un final care ne-a dat ocazia sa privim altfel lucrurile. Mi-a parut rau privind ultimul apus in Cordillera Blanca, am privit acest final ca pe o ultima data cand ma aflam in acesti munti spectaculosi. Nu cred ca voi mai avea oportunitatea de a ajunge aici si de aceea: multumesc sponsorilor si celor care au avut incredere in mine si m-au sprijinit. A fost o actiune gandita si coordonata de noi cei care eram si participanti, toate lucrurile bune si rele le-am simtit singuri pe pielea noastra, a fost o experienta, ceva comercial ar fi fost prea banal si lipsit de „piper”.

Am plecat pe 8.07 spre Peru, dupa 16 ore de zbor am ajuns in Lima, primul contact l-am avut noaptea si nu puteam sa realizez ceva. Oricum am zis de la inceput ca merg in Peru pentru a vedea ceea ce reprezinta Peru si nicidecum nu vroiam sa vad McDonald’s-uri sau alte occidentarii, nu mergeam acolo pentru a face comparatie intre civilizatii, ci mergeam pentru a urca pe munte, sa am contact cu modul lor de viata, sa vad ceea ce multi abia viseaza.

A doua zi plecam spre Huaraz, in autogara suntem avertizati de un politist de faptul ca in Peru rata infractionalitatii este foarte mare si sa avem grija, vorba aia: “e mai bine sa previi decat sa tratezi”.

Pana in Huaraz se fac cam 8 ore de mers cu autocarul care costa 250.000lei, ca distanta intre Lima si Huaraz sunt 520 Km.

In Huaraz aveam o rezervare la Steel Guest House dar era cam piparat la pret 10 dolari/noapte/pers si ni se parea cam mult, dar cand am ajuns in autogara din Huaraz am intalnit un ghid de la o agentie care ne-a recomandat hostalul Imperio, cu doar 300.000lei/ noapte camera cu 2 paturi, baie in camera, apa calda si poate cel mai misto era ca de la noi din balcon aveai o belvedere numai spre varfuri de peste 5000m. care inconjurau orasul printre care culmina Huascaran-ul.

Tura de aclimatizare am facut-o pe varful Pastoruri 5240m. cu acesta ocazie putand vedea si renumita planta gigant Puya Raimondy.

Am plecat din Huaraz cu planurile facute pentru varful nordic, totusi vremea era in continuare proasta si nimeni nu putea sa ne dea o prognoza, totul era ca la ruleta, insa trebuia sa continuam. Chestia asta cu rutele poate fi explicata facand o comparatie cu poezia Noapte de Decemvrie, alesesem ruta umbroasa si ferita de primejdii, dar veti afla cat de ferita a fost, calea noastra in continuare.

Ascensiunea pe Huascaran a decurs in felul urmator:

Din Huaraz 3090m am luat un taxi privat pana in satul Musho 3150m, de unde am inchiriat 3 magari si un „arrieros”(conducatorul magarilor) pentru a cara cei 4 saci de echipament comun pana in tabara de baza 4200m. Am facut traseul in 4 ore cu toate ca statisticile spuneau 5-6 ore, oricum faptul ca am urcat cu bagajul individual in spate si-a facut cunoscut efectul (cel putin asupra mea). In tabara de baza(B.C) mai erau si alte expeditii, de fapt chestii comerciale cu bucatari, porteri, paznic etc. Ne-am montat cele 2 corturi ale noastre si am tabarat pe mancare, privelistea din Base Camp este extraordinara, mai ales la apus si noaptea, cand in vale se zaresc zeci de luminite si poti distinge asezarile(parca eram in fata refugiului Costila noaptea si priveam valea Prahovei, binenteles pastrand proportiile) . A doua zi plecam intr-o tura de aclimatizare pana in tabara de la morena(ABC) dar nu cu mana goala ci cu o parte din bagajul comun pentru a ne usura munca urmatoarea zi cand urma sa mutam tabara. Aflasem ca in apropierea taberei de la morena sau cum se mai zice Advanced Base Camp(ABC), este un refugiu si ne gandeam sa lasam acolo bagajul peste noapte. Acest refugiu este ceva mai mult decat orice cabana din Romania, a fost construit de peruani la initiativa unor italieni veniti in zona sa ajute populatia bastinasa, este un exemplu de etica si munca in slujba muntelui, construit la altitudinea de 4670m. in mai putin de 6 luni, toate materialele au fost carate cu spatele, Olli administratorul (un italian de origine germana care face munca voluntara in Peru), a avut amabilitatea de a ne arata refugiul, vreau sa zic ca la un moment imi era oarecum mila sa mai calc prin acea curatenie. La acest refugiu poti lasa in magazie orice bagaj fara a plati ceva, si noi am lasat 2 saci de echipament si mancare pe care urma sa ii luam, la intoarcere. Refugiul este dotat cu telefon, dusuri, iluminat, se poate servi masa si nu mai zic ca aici poti afla cam tot ceea ce este pe Huascaran, vremea, rutele, cine a urcat cine a ratat etc si nu in ultimul rand tot aici citind placutele comemorative ale celor ce si-au gasit vesnicul sfarsit in zapezile vesnice, constientizezi ca intre a fi si a nu mai fi nu este decat un: „pas peste o crevasa”, atunci cand ratacind printre labirinturile de crevase, mereu deasupra cu zeci de seracuri.

Incepand cu Camp 1, 5300m incepe cam ceea ce am putea numi un adevarat peisaj andinistic(in Anzi, alpinismul este numit andinism), crevase, pereti de gheata, seracuri, pereti care par inaccesibili, continuu maturati de caderi de gheata sau zapada.

Modul nostru de abordare al ascensiunii era simplu: ne-am carat singuri bagajele intre tabere nu am apelat la spijinul porterilor, nu am avut ghid, cam cum s-ar putea numi: o expeditie tipic romaneasca (acest lucru datorandu-se faptului ca financiar vorbind abia existam).

Ca sa fac o paranteza as spune ca unul din impedimentele pentru care nivelul alpinismului romanesc se afla unde se afla este datorat aspectului financiar, abia ne putem permite sa iesim din tara o data pe an si asta cat mai aproape, nu mai vorbesc de faptul ca si pentru a pune la punct logistica unei expeditii se fac eforturi intense. Sponsori?? Pai atata timp cat nu exista facilitati fiscale adio bani pentru asa ceva. A mai sunt acei oameni care in tinerete au suferit de acest microb: alpinismul si care mai cred in nebunia unor tineri si sustin financiar asa ceva.

Majoritatea expeditiilor din zona se fac de tip comercial, astfel probabilitatea reusitei creste, totusi si in aceste cazuri au fost esecuri.

Pana in ABC am mers cu niste mexicani, care abordau acelasi principiu ca si noi, posibil tot din cauza lipsei de bani. Ei insa s-au intors din ABC. Noi ne-am continuat drumul spre Camp 1, 5300m. Morena ghetarului este foarte mare, am mers numai pe bolovani imensi de granit, ba mai pui la socoteala ca in dimineata care am plecat din tabara 15.07. a si nins vro’ 5-10 cm. Si tinete bine pe bolovanii de granit in bocancii de plastic, faceam precum mata, nu zic ca dezechilibrandu-ma, am tras si o tranta de mi se invinetise soldul. Cand am ajuns la ghetar am zis: Amin. Cand am ajuns in Camp 1, eu unul incepeam sa resimt altitudinea si poate ca ar fi bine de stiut ca mie EDERENUL(un medicament pentru raul de altitudine), mi-a provocat o stare de greata din cauza caruia a trebuit sa ma fortez sa vomit si apoi sa ma simt mai bine. Aveam in plan sa mai stam o zi aici in Camp1 dar fiindca vremea era imprevizibila si doar dimineata erau cateva ore de vreme buna, am hotarat ca a doua zi sa plecam spre Camp 2. Ne grabeam, stiam lucrul acesta si nu era bine, dar era un compromis pentru a tine echipa unita, noi patru formam un tot si o rupere intre noi ar fi insemnat un dezechilibru psihologic inainte de toate.

Urcusul dintre Camp 1, 5300m. si Camp 2, 6000m. se desfasoara printr-un labirint de crevase, pe care trebuie sa le sari sau ocolesti asa numita zona- Garganta, cand soarele este prea puternic din peretii de gheata se desprind bucati care scot zgomote ce nu fac altceva decat sa te inspaimante, te gandesti ca podurile de gheata pot ceda, acest lucru te face sa strangi mai bine pioletii in maini si atentia se iuteste, dar inaintarea e din ce in ce mai domoala. Oprirea la trecerea unui pasaj care necesita o atentie mai deosebita este un bun prilej pentru ca sa iti mai tragi sufletul putin. Soarele la amiaza arde creand impresia ca te afli intr-o lentila concava si ca soarele te arde numai pe tine, daca nu arde soarele, atunci alice de gheata iti brazdeaza fata. Multi se intreaba:

„De ce trebuie neaparat sa faceti asta? Nu puteti sta acasa linistiti, sa va vedeti de familie, viata etc?”

Este adevarat: „…ce bine este acasa !” Dar daca ar fi fost posibil ca cineva sa ne urmareasca in acel moment sigur si-ar fi dorit sa fie acolo.

Andre Theuriet justifica acesta intrebare astfel:

„Vointa este unul din cele mai pretioase daruri ale muntelui. El ne obisnuieste sa luptam impotriva greutatilor materiale ale vietii si ne invata ca numai efortul, singur, da sens existentei noastre.”

Pana acum acest citat este singura justificare a mea fata de mine, de parinti si propriul meu buzunar. Si merge.

Coco Galescu spunea ca alpinismul pentru el este un mod de viata, acest lucru cred ca este valabil si pentru altii, insa ceea ce pot eu spune este ca alpinismul reprezinta o satisfactie pentru tine insuti, un alt mod de a infrunta si de a vedea viata.

Ascensiunea din Camp 1 pana in Camp 2, a durat aproximativ 8.30 ore, lunga si obositoare. Am ajuns sleiti am avut puterea doar de a intinde cortul si de a ciuguli ceva(nu as putea spune ca am mancat). Totusi ma simteam slabit si in sinea mea realizam ca m-am grabit. Aceeasi intrebare ma chinuia tot timpul: „De ce a trebuit sa ne grabim?” Cu cat stateam mai mult timp cu atat ma simteam mai rau si asta deoarece nu aveam pofta de mancare, nu ma puteam hidrata deoarece MSR-ul lui Radu nu a vrut sa fie solidar, ne-a jucat feste.

Por favor, senor puede usted darme un poco te agua? … cuanto es? – era fraza cu care ne adresam porterilor unei expeditii japoneze, cerandu-le apa la 6000m. deasupra nivelului imparatiei apelor. Si spre surprinderea mea am primit, fara a plati. Intr-o lume de gheata, in care se vorbesc mai multe limbi, primim putina apa calduta, e ceva ce ramane adanc intiparit in minte si nu poti uita asa ajutor. Niste oameni pe care nici nu ii cunosti iti ofera picatura necesara de apa, acolo la limita imposibilului.

Pe 17.07 la ora 2 AM urma sa ne trezim si sa plecam spre Huascaran Nord, Cristi Boczar ne anuntase ca nu va urca deoarece se simtea rau, urma sa plecam 3, toata ziua am dormit (daca se poate numi somn, reprize de cate 2-3 ore de atipit) si am incercat sa mananc. La ora 2 cand ne-am trezit, eu am decis ca e mai bine sa nu plec, nu ma simtem prea bine, asa ca prin urmare a mai ramas sa plece spre varf Radu si Cristi Dobre. Mi-am continuat asa zisul somn, m-am trezit pe la 8 cand s-au intors. Auzindu-le vocile realizam ca au sosit, dar totusi era prea devreme, mi-am dat seama ca nu urcasera. Acest lucru aveau sa-l confirme si ei. Au dat peste o portiune de gheata (mai bine zis firm) si nu au avut ancore(asta deoarece nimeni nu ne-a zis ca avem nevoie, nu ar fi o scuza dar unii chiar ne-au zis ca sunt inutile). In doua ore strangem totul si o luam la vale. Este bine ca sa nu cobori prin Garganta in jurul pranzului, asta deoarece totul abia sta, putin soare mai trebuie. Am zis ca nu e bine, dar asta nu inseamna ca asa am si facut, am luat-o la vale, cu inima cat un purice, un singur pod de gheata s-a rupt si chiar cu mine cel mai suplu si usurel, in rest totul a fost bine. Asta nu insemana ca nu am vazut si o avalansa, pe altele doar le-am auzit. Seara avea sa ne gasesca la refugiul Huascaran.

Ce am facut la coborarea pe morena?

Pai simplu am mai tras un set de trante de ne-am facut fundurile tabacite. Am coborat imensitatea aia de morena, care pe unde am vrut, raspanditi printre bolovani de nu ne mai zaream, fiecare incercand sa-si croiasca un drum cat mai facil spre refugiu.

Am optat sa dormim la refugiu deoarece eram satui de chin, beam apa continuu, buzele ne erau arse de soare de abia puteam manca. Doamne ce senzatie iti poate da un dus la 4670m si asta cu doar 3 $. O noapte de cazare 10 $. Am dormit fara suspine, la un moment dat in toiul noptii a trebuit sa incep sa ma las la tricou si la … colanti, ca era o caldura, nu mai zic ca aveam termosurile la cap ca sa ne hidratam si noaptea. A doua zi avea sa ne gasim intr-un impas, la urcare aduseseram bagajul in 2 etape, acum insa am fi vrut sa coboram direct in BC si de aici sa coboram in aceeasi zi in satul Musho. Problema este ca socoteala noastra nu se potrivea, aveam 2 saci tapeni de echipament, ne era imposibil sa luam si bagajul nostru individual si acesti 2 saci, asa ca apelam la niste peruani cu care ne imprietenisem, unul era Marcos Broncano(nu pot trece cu vederea acest nume, un nume greu printre cei din breasla, avea sa ne mai intalnim cu el si chiar sa ne cunoastem foarte bine cu el), iar celalalt Augustino Morales in schimbul a 15 $ ne-au luat aproape cei 2 saci. Ziua avea sa ne mai rezerve o surprinza, cand am ajuns in BC si nu mai soseau magarii si arrierosul nostru, dupa ce am asteptat o ora ne luam inima in dinti si incepem sa bagam cei 2 saci pe la fiecare, care cum si pe unde, ajunsesem sa duc o semicoarda in gat (la intoarcerea in Lima acesta semicoarda „s-a indragostit de un peruan si a fugit cu acesta”, adica am ramas fara ea). Si incet incet o luam la vale, pe la mijlocul drumului ne intalnim cu magarii si rasuflam usurati pana in sat. Din sat am luat un taxi cu care am negociat singuri si am facut o reducere de mai mult de 50% adica simplu, daca la dus am platit 45$(apelasem la o agentie) la intoarcere am da numai 20$.

Chiar daca reintoarcerea in Huaraz era privita cu multa bucurie de noi toti, in sinea lui cred ca fiecare dintre noi avea un gust amar, nici macar mancarea buna si berea servita la restaurant nu au putut schimba acest gust. Un prim obiectiv esuase, pentru noi era o experienta, nu era o pierdere dar problematic era ca nu urcasem. Vremea rea si ninsorile abundente din acest sezon dadeau mari batai de cap celor veniti in Cordillera Blanca, ne mai intalneam pe la magazine de echipament cu fel de fel de alpinisti proveniti din mai toate colturile lumii si ne consultam, peste tot vremea era data peste cap.

Al doilea nostru obiectiv era varful Artesonraju 6025m. un D veritabil, care ne fermecase cu profilul fetei sale S-Estice, dar sfatul ghizilor era simlu si crud: In tabara de baza de pe Artesonraju toata lumea asteapta sa nu mai ninga si sa se aseze zapada. Noi nu aveam la dispozitie decat 6 zile si din acesta cauza nu ne permiteam sa ratam. Intr-un final am decis ca daca e sa renuntam la Artesonraju, trebuie sa alegem un alt varf la fel de dificil si cam cu aceeasi aliura, ghizii ne sfatuisera sa alegem Tocllaraju 6034m. In acest sezon nu fusese urcat tot din cauza vremii insa semnalele venite din BC Ishinca indicau ca in curand vremea se va face buna si va fi posibil realizarea ascensiunii.

Zis si facut, ne procuram hrana necesara si mult mai consistenta. In Huaraz totusi e problematic cu procurarea alimentelor pentru o ascensiune, gasesti in mare parte cam tot ceea ce vrei insa totusi sunt altfel decat la noi si acest lucru nu face decat sa iti induca senzatia de respingere.

Si pentru a nu avea probleme cu caratul ne angajam un porter: Luis Morales, frate lui Augustino cu care ne imprietenisem la refugiul Huascaran. Am plecat din Huaraz cu un microbuz spre Pashpa, un satuc cocotat unde si-a intarcat dracu copchii si zic asta deoarece am mers pe marginea unor prapastii de stateai numai cu sufletul la gura (cel putin eu), pe fereastra nici gand sa te uiti.

Din Pashpa am luat 3 catari pana in BC Ishinca, drumul serpuind printre lanuri de grau si terenuri cultivate cu papas (cartofi), de la marginea carora se ridica piscuri semete de peste 5500m. e ceva ce e greu de imaginat o lume de basm care nu face decat sa te uimesca. Ajungem si in BC Ishinca, unde pe un platou imens la altitudinea de 4200 sunt o sumedenie de corturi. De aici a doua zi urma sa plecam spre High Camp 5300m. Seara mergem in refugiul Ishinca(acest refugiu este construit tot din initiativa voluntarilor italieni, la fel ca si cel de pe Huascaran ) pentru a ne interesa de cum merg lucrurile, vremea. Acolo aflam de la niste austrieci, ca pana acum nu a mai urcat nimeni si cu doua zile in urma urcase o expeditie avandu-l ca ghid pe Marcos Broncano, acestia urmau sa coboare in acea seara din High Camp. I-am asteptat si noi sa vina pe cei ce urcasera pentru a sta de vorba cu ei, Marcos ne-a spus ca vremea o sa fie buna urmatoarele zile si ca nu vom avea probleme.

A doua zi cu sulite si trambite plecam spre High Camp, un urcus destul de direct dar mai bine asa decat ocolisuri, am ajuns in platoul de la 5200m unde porterul ne indica ca aici ar fi locul taberei, cu toate ca nu era asa am acceptat sa punem tabara acolo gandindu-ne ca saracul porter este obosit, austriecii cu care ne imprietenisem la refugiu isi pusesera tabara mult mai jos sub platou ca sa fie feriti de vant. Am optat sa urcam cat mai sus deoarece ne simteam bine as fi putut pune ca, chiar excelent, eram aclimatizati. La noapte urma sa plecam spre varf.

La ora 2 ne trezim si pe la 3.30 plecam spre varf, echipele erau in felul urmator: Catalin Onceanu si Cristi Boczar, Radu Olarescu si Cristi Dobre. Afara era destul de frig si vantul batea destul de aprig, totusi era bine ca era senin. Traseul ales de noi era creasta N-Vestica, grad de dificultate AD/D. Creasta propriu-zisa porneste mult mai sus cam dupa vro 3 ore de mers, dupa ce treci de niste rupturi de panta cu ajutorul unei scari de aluminiu, pe care ca sa o urci trebuie sa dai proba de echilibristica deoarece acesta scara este ancorata sus dar partea de jos nu se sprijina de nimic, plus ca peretele este surplombant, iesirea de pe scara este iarasi destul de riscanta deoarce trebuie sa te prinzi cu pioletii de buza peretelui si sa iesi, totusi nu acest pasaj da gradul rutei AD/D ci partea finala a rutei, unde trebuie sa escaladezi un perete de firm unde folosesti vro 4 ancore. La urcarea propriu-zisa pe cresta suntem intampinati de rafale puternice de vant cu gheata. Eu si Cristi Boczar ramanem ultima echipa deoarece Cristi nu se simte bine sa hotaram ca eu sa continui singur si sa ii ajung pe ceilalti, ii las termosul cu ceai, pentru ca Cristi trebuie sa ne astepte pe noi ca sa poata cobora, iar vantul batea naprasnic. Plec si ii ajung pe ceilalti la peretele final, acest perete la baza este flancat de o crevasa pe care trebuie sa o sari pentru a putea urca pe perete, acest perete are cam 60m si o inclinatie a pantei de 70 grade. Nu pune probleme daca se abordeaza cu 2 pioleti, ca asigurari se folosesc doar ancore de firm cam 4 buc. Finalul, este pe o creasta care duce pana pe varf , varful este un mic platou format de fapt de o cornisa.

Am ajuns pe varf in jurul orei 12.00(11.50), dupa cca. 8.30 ore.

Lionel Terray spunea ca: „Fericirea sta mai mult in dorinta decat in realizarea ei” Si asa am simtit si eu, am fost mandru ca am putut urca dupa un esec, ca am urcat alaturi de Cristi Dobre si Radu Olarescu, mi-a parut rau ca nu am fost toti 4, dar cred ca pe varf au fost odata cu noi, toti cei dragi noua. Am scris numele celor dragi, sponsorilor acolo sus in gheata de pe varf. Reusita acestei ascensiuni a fost pentru noi mai mult o recastigare a increderii in propriile fortele, cel putin pentru mine care am plecat de acasa sa urc un 6 miar, doar asa mai avand curajul de a ma gandi mai departe. Acum aceasta dorinta se realizase, bucuria reusitei facea sa ma simt minunat, pur si simplu descoperisem ca ma simt excelent ca sunt aclimatizat, ca abia acum eram cu adevarat aclimatizat si ca de acum in colo trebuia sa realizam ascensiuni.

Coborarea de pe varf se face printr-un rapel lung de 60m., noi ne avand semicorzi de 60m. a trebuit sa descataram cativa metri. Am luat-o la vale pe acelasi traseu, balaurind printre crevase imense, savurand din plin reusita, pur si simplu nu mai simteam oboseala, doar soarele ne ardea neiertator de tare. Incluzand primul rapel de pe varf, la coborare se fac 2 rapeluri, mersul in coarda este doar o optiune a alpinistilor. Am ajuns in tabara de la 5200m. unde l-am gasit pe Luis porterul nostru care ne astepta, am avut doar puterea de a ma baga in cort si de a ma aseza, pana au venit si restul am stat tolanit in cort. Toata ziua mancaseram doar cateva bucatele de ciocolata, dar parca nici atunci dupa o zi de haladuit nu imi era foame, doar sete, buzele-mi erau arse de soare si zbarcite ca pamantul exfoliat in perioadele de seceta. Dupa ce au venit si baietii ne-am pus pe facut o supa si cu asta am incheiat ziua, gandindu-ne ca a doua zi urma sa coboram in BC si acolo va fi apa din belsug si ne vom putea astampara setea. A doua zi ne-am trezit pe la 8-9 cand am auzit zgomotul unei avalanse, am reusit sa iesim din cort pe la ora 9.30. Vremea se inrautatea, iar Tocllaraju nu se vedea de nori. Ne-am apucat sa strangem bagajul si sa o luam la vale spre BC Ishinca si de acesta data am luat-o la vale cu gandul la raul care curge si unde voi bea foarte multa apa, din cand in cand umezindu-mi buzele ca niste solzi de reptila.

In timp ce coboram altii urcau spre High Camp, care mai de care cu multe carabiniere agatate la exteriorul rucsacului, suruburi de gheata, snowstake-uri( un fel de snowtube dar din cornier). Dar vremea era destul de rea si impresia mea era ca nici in viitorul apropiat vremea nu se va imbunatati.

Cand am ajuns la rau nu am putut sa ma opresc decat dupa ce am baut 2 termosuri cu apa, si timp de 10 minute scaldandu-m fata cu apa rece provenita din ghetar. Cand am revenit in BC m-am oprit la refugiul Ishinca asteptandu-i si pe ceilalti, mi-am intins izoprenul si cu o batista pe fata m-am intins precum o soparla la soare.

Ne-am pus corturile in acelasi loc ca la venire, ne-am facut de mancare si dupa ce am mancat i-am dat liber porterului nostru sa plece acasa deoarece noi mai stateam inca o zi in zona si nu mai aveam nevoie de serviciile lui si plus ca nu ne permiteam sa il platim pentru a ne „consuma oxigenul fara sa faca nimic ca deja eram la 4200m. si aerul era rarefiat”. Dupa ce am facut plata plus un bacsis ne-am luat la revedere si am inceput sa ne gandim la ceea ce vom face a doua zi. Am hotarat sa mergem pe Ishinca, un varf de 5530m.

Asa si am facut, a doua zi pe la ora 10 eu, Cristi Boczar si Radu Olarescu, plecam spre varful Ishinca, Cristi Dobre ramanand la tabara deoarece degetele de la picioare i se cam umflasera si nu vroia sa se agraveze starea. Initial eu as fi vrut sa merg pe Urus dar mi s-a parut mai interesanta alegea lui Radu si mai mult de atat, mergand pe Ishinca treceam pe la poalele varfului Ranrapalca 6168m. un varf extraordinar si pe care in timp ce noi urcam pe Tocllaraju, se realiza o premiera in stil alpin.

Pe la ora 12.30 ajungem la baza ghetarului, aici ne intalnim cu o echipa de americani care se taraiau pe acolo si care ne-au zis ca de acolo avea sa facem 4 ore pana pe varf si ca avem neaparat nevoie de o semicoarda si pioleti. Noi am plecat spre Ishinca precum incasii in fata conchistadorilor, fara nimic cu „piepturile in vant”, la cele auzite ne-am cam desunflat, dar am zis ca daca tot urcaseram pana acolo nu avea nici un rost sa nu incercam sa urcam. Zis si facut si o luam la pas, am facut greseala sa plecam tarziu si ne-a prins o caldura si ghetarul incepuse sa se fleoscaiasca la suprafata, in doua ore si jumatate avea sa fim la baza pantei finale, chiar daca am trecut prin niste zone cu crevase si turturi ce atarnau, amenintandu-ne. Acesta panta finala avea vro 60 grade, ar fi fost numai bun un pilet dar saracii erau in BC si se odihneau, asa ca am luat-o in sus, si cu atentie iata ca urcam si pe varf. De pe Ishinca ai o panorama superba, se vede Ranrapalca in toata splendoarea, si de jur in prejur mici laculete verzui, am prins un cer senin si o priveliste de neuitat. Cred ca sa stai luni tot nu ai reusi sa te saturi de acest mirific peisaj al Cordillerei Blanca. Era ultima zi pe carea avea sa o petrecem in Cordillera Blanca si poate ca asta era singurul lucru care ne intrista, poate ca de asta am stat pe varf destul de mult, dupa care am luat-o la vale si in 45 de minute eram la morena. Din cand in cand mai intorceam capul inapoi privind cum treptat, treptat panorama se restrangea si odata cu ajungerea nostra in BC si Soarele apunea. Aveam sa vedem ultimul apus, un apus ce inrosea totul si parca muntele lua foc.

Ajunsi la tabara, Cristi ne astepta cu mancarea pregatita, aflam ca toata ziua Tocllaraju nu a iesit din nori si ca vremea a fost foarte urata, mai tarziu ii vedem si pe cei care cu o zi inainte urcau in high camp, acum se intorceau in BC fara a se fi putut bucura de o reusita. Vremea fusese rea doua zile si nu au mai avut rabdare. Pana la urma noi am avut noroc sau poate ca cineva acolo sus ne-a iubit si faptul ca am fost sanatosi si ne-am intors teferi a fost inca un motiv sa credem acest lucru.

A doua zi dis de dimineata o luam spre Pashpa satucul de unde avea sa luam microbuzul spre Huaraz, o mare parte din drum se merge pe valea Ishinca. Avea sa vedem contraste uimitoare intre vanatul rece muntilor si galbenul cald al lanurilor de grau de la altitudinea de 4000m., copii imbracati sumar si cu fetele bucalase si chipurile prietenoase si noi „el gringo”, imbracati cu haine sofisticate. Modul lor de trai, simplitatea saraciei, pacat ca ne despartea bariera comunicarii, cu toate ca puteam comunica destul de bine nu am putut sa aflu mai mult despre modul lor de a fi, localnicii discutand in mare parte in quechua limba vechilor incasi . M-am intrebat:

De ce au trebuit sa fie descoperiti? Civilizatia nu a facut decat sa ii stramute de la modul lor de a fi.

Au urmat cateva zile pe care nu le detaliez deoarece au fost cel mai simple si lipsite de amintiri: intoarcerea acasa.

As incheia prin a spune ca foarte multa lume isi doreste sa mearga in Peru, este adevarat ca ne desparte bariera celor 1200 Euro cat costa biletul de avion, dar rasplata este inzecita, m-as intoarce oricand acolo. Vorbeam cu baietii si ne gandeam sarcastic la o reintoarcere: sa sarbatorim 10 ani tot printr-o ascensiune pe Tocllaraju.

De Radu ne-am despartit in Lima in fata hostalului Europa, noi urma sa plecam spre casa, el urma sa descopere frumusetea istorico-culturala a Perului. Ne-am luat la revedere cu urarea de a ne vedea sanatosi acasa, in muntii nostri asa de mici dar cu „inima” asa de mare, in acei munti unde am invatat a iubi alpinismul.

Daca ar fi sa zic lucrul urat care m-a chinut cel mai tare a fost faptul ca ma gandeam la restantele de la facultate.

Peru 2004 a insemnat alpinism dar poate cea mai frumosa experienta a mea, ma bucur ca alaturi de Cristi Dobre, Radu si Cristi Boczar am trait cele mai frumoase momente pe care abia acum dupa intoarcere le simt.

As incheia prin a cita un mare alpinist Eduard Whymper:

„Pentru noi, cei care avem pasiunea alpinismului, e lucru cunoscut ce superioritate da fortei gandirea si perseverenta. Noi stim ca fiecare inaltime cucerita, fiecare pas inainte nu pot fi realizate decat cu pretul unor eforturi indelungi si tenace, pe care dorinta singura nu le-ar putea niciodata infaptui.”

As completa cu indrumarea ca noi alpinistii ar trebui sa fim precum musulmanii, daca un musulman o data in viata trebuie sa mearga in pelerinaj la Mecca, un alpinist ar trebui sa merga macar odata in viata intr-o ascensiune in muntii inalti.

VI. Date orientative:

Programul desfasurarii actiunii:

08.07 Bucuresti- Amsterdam- Bonaire- Lima

09.07 Lima- Huaraz(autocarul Movil Tours: 25 Soli; 1Sol=10.000lei)

10.07 Huaraz(cazarea la hostal Imperio 150.000 lei/noapte/pers, poate varia intre 3,5-5$)

11.07 Huaraz- varful Pastoruri 5240m- tura de aclimatizare

12.07 Huaraz- Musho- BC Huascaran 4200m.

13.07 BC 4200m.- refugiul Huascaran 4670m.- BC 4200m

14.07 BC- ABC 4700m

15.07 ABC 4700m.- Camp 1 5300m.

16.07 Camp 1 5300m.- Camp 2 6000m.

17.07 Camp 2 6000m.

18.07 Camp 2 6000m- Refugiul Huascaran 4670m.

19.07 Refugiul Huascaran- satul Musho- Huaraz

20.07 Huaraz

21.07 Huaraz

22.07 Huaraz- Pashpa- BC Ishinca

23.07 BC Ishinca- High Camp Tocllaraju 5200m.

24.07 High Camp- varful Tocllaraju 6034m.- High Camp

25.07 High Camp- BC Ishinca

26.07 BC Ishinca- varful Ishinca- BC Ishinca

27.07 BC Ishinca- satul Pashpa- Huaraz

28.07 Huaraz- Lima

29.07 Lima- Bonaire- Amsterdam

31.07 Bucuresti- Otopeni.

Indicatii:

- rezervarea la avion incercati sa o faceti cat mai din timp, de preferat de la inceputul anului, cea mai ieftina varianta am gasit-o la KLM(Bucuresti- Amsterdam- Antilele Olandeze- Lima).

- Bagajul la cala a fost de 31 de kg/pers. si bagaj de mana de 11kg/pers. cu toate ca normal este 20kg/pers la cala si 7kg/pers. la cel de mana, nu am avut probleme.

- Aclimatizarea este cheia succesului, evitati sa va accelerati aclimatizarea cu medicamente. Este bine ca in programul vostru sa rezervati primele 5-6 zile aclimatizarii, intreprinzand 2-3 ascensiuni pe varfuri mai accesibile. „Graba strica treaba la fel si vremea rea”

- Incercati sa gasisi date cat mai recente. Ghidurile editate pot furniza doar date orientative ale rutei, insa situatia la fata locului poate fi alta.

Date tehnice:

Tocllaraju 6034m.

Traseu: ruta normala creasta N-Vestica.

Grad alpin de dificultate: AD/D- (grad citit in ghiduri si luat ca atare). Facand comparatia:

3B= AD/D- = III/IV, as putea spune ca ruta poate fi descrisa:

- Cotatia de anduranta: III/IV

- Cotatia tehnica: AD/D-

Timpi de parcurgere:

BC Ishinca 4200m- High Camp 5200m.: urcare- 4½- 5 h

coborare- 2½ h

High Camp 5200m.- Tocllaraju 6034m. – High Camp: urcare- 8½ h

coborare -3½.

Daca se pleaca spre varf in jurul orei 2 AM si in functie de starea zapezii se poate cobora la intoarcere pana in BC Ishinca, fara a mai fi nevoit sa dormi in High Camp(cu toate ca privelistea merita).

Puncte mai dificile:

Zona de platou dintre High Camp si seracul ce trebuie escaladat (actualmente se urca doar, fiind o scara din aluminiu foarte firava si care este suspendata in aer), acest platou este plin de crevase imense care in mare parte se ocolesc cateva se sar. In caz de zapada mare trebuie acordata o mare atentie podurilor peste crevase.

Trecerea seracului pe scara nu presupune mari probleme cu cateva “injuraturi” se trece, insa daca acesta scara nu mai este atunci trebuie sa fii pregatit sa escaladezi un perete de gheata vertical chiar surplombat de cca. 8-10m.

Zona de creasta propriu zisa nu pune probleme tehnice insa serpuirea printer crevase presupune mersul in coarda.

Peretele final are cca 70-75 grade, o lungime de 60m. si pentru asigurare sunt necesare cam 4 ancore de zapada si una pentru rapel. Pentru coborare sunt indicate semicorzi de 60m.

Materiale necesare: Ancore de zapada: 5 buc/ echipa; coltari; bocanci(cred ca pana la urma plasticii raman adecvati ascensiunilor la peste 5500- 6000m.), 2 semicorzi indicat ar fi de 60m., ham, carabiniere, eventual 2-3 suruburi de gheata(in functie de starea peretelui), dispozitiv de coborare pe coarda, ochelari de altitudine. Ca imbracaminte: Am folosit imbracaminte GOTECH sponsorul expeditiei, excluzand suprapantalonul si geaca din Gore-Tex care au fost Mammut.

cagula (am folosit cagula Gotech din Power Stretch mult mai eficace decat cea din windbloc nu atat la vant cat pentru caldura si sa te fereasca de alicele de gheata, pentru vant am folosit din windbloc), bluza POLARTEC 100- , costum Power Dry(bluza si colant), jacheta POLARTEC 200 cu Cordura- KON, jacheta WINDSTOPPER cu Cordura, coolant din Power Stretch Robin Hood( se foloseste de minune pe sub suprapantalon), pantalon din POLARTEC 200 cu intarituri de Cordura, manusi POLARTEC 200 si Windbloc si supramanusi Gore-tex, fes Windbloc

Ishinca 5530m.

Este un varf care nu pune probleme tehnice deosebite si care este preferat ca tura de aclimatizare de alpinistii care vin in zona Ishinca pentru a intreprinde ascensiuni pe varfuri mai tehnice.

Traseu: ruta clasica

Grad alpin de dificultate: F/PD- cu comparatia: 1A= F= I; 1B= PD-= II; 2A= PD= II.

Este un varf usor recomandabil incepatorilor daca in grup exista o persoana care are experienta in ascensiunile de iarna si tehnica de asigurare.

Timpi de parcurgere:

BC Ishinca- ghetar: urcus: 2½ h.

coborare: 1½ h.

ghetar- varful Ishinca: urcus: 2½ h.

coborare: ¾ h.

Puncte mai dificile:

In partea de mijloc a rutei se traverseaza o zona de crevase si turturi de gheata, pe niste poduri de gheata, care presupune parcurgerea acestei zone legati in coarda.

Partea finala a urcusului pe varf este reprezentata de o panta cu inclinatia de cca. 60 grade unde este necesar pioletul.

Echipament necesar: piolet, semicoarda, coltari, pilet de tura, bete telescopice, ochelari de altitudine.